Tatăl Nostru

Tâlcuiri ale Sfinților Părinți la rugăciunea Domnească

Despre blog

Când Mântuitorul Iisus Hristos a fost rugat de apostolii Săi să-i învețe să se roage („Doamne, învaţă-ne să ne rugăm, aşa cum şi Ioan i-a învăţat pe ucenicii lui“ Lc. 11, 1) Domnul le-a zis:

“Când vă rugaţi, ziceţi: Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău. Vie împărăţia Ta. Facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă, dă-ne-o nouă în fiecare zi. Şi ne iartă nouă păcatele noastre, căci şi noi înşine iertăm tuturor celor ce ne greşesc nouă. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău.” (Evanghelia după Luca 11, 2-4)

Prin urmare rugăciunea “Tatăl nostru” este singura rugăciune pe care ne-a lăsat-o Dumnezeu în mod direct, rostită chiar de gura Sa cea sfântă, toate celelalte rugăciuni ale Bisericii fiind insuflate de Duhul Sfânt dar trecute prin inima, mintea și gura oamenilor. Tocmai de aceea această rugăciune este considerată mai deosebită decât toate celelalte, este dacă vreți: rugăciunea rugăciunilor, conținând în ea însăși bogăție de înțelesuri.

Este rugăciunea pe care Sfinții Părinți ne recomandă s-o spunem seara în fața icoanei, dimineața, înainte și după masă, în timpul zilei și oricând avem nevoie de ajutorul Domnului. Această rugăciune este nelipsită din cultul Bisericii Ortodoxe, neexistând slujbă care să n-o conțină, rugăciunea “Tatăl nostru” făcând parte din rugăciunile începătoare. Rugăciunea această minunată o rostim noi, toți creștinii botezați, la Sfânta Liturghie, înainte e a ne împărtăși, ca semn de împăcare a tuturor între noi și a tuturor cu Dumnezeu.

Se prea poate ca rostind această rugăciune așa de des, să fi trecut cu vederea înțelesurile ei adânci. Acesta este motivul pentru care am considerat necesar crearea unui astfel de blog.

Pentru a nu vă împovăra cu o cantitate mare de informații, am considerat util să afișăm patru tâlcuiri ale rugăciunii domnești de la patru mari personalități ale Bisericii Ortodoxe: Sfântul Ioan Gură de Aur – stâlp al Bisericii Ortodoxe, Sfântul Nicolae Velimirovici – unul dintre cei mai mari predicatori ai lumii, Olivier Clement – un mare teolog al Bisericii Ortodoxe din secolul XX și IPS Bartolomeu Anania – un ierarh român tare iubit în neamul nostru.

Veți vedea că tâlcuirile se completează minunat unele pe celelalte și formează un tablou consistent al înțelegerii cuvintelor Dumnezeului nostru.

Pe parcurs vom adăuga și alte tâlcuiri ale acestei rugăciuni, dar într-o zonă suplimentară a site-ului. Cu ajutorul lui Dumnezeu vom posta și tâlcuirea Sfântului Maxim Mărturisitorul, a Sfântului Grigore al Nyssei, a Sfântului Chiril al Ierusalimului, a Părintelui Galeriu, și a altor oameni ai Bisericii Ortodoxe.

Vă urăm lectură plăcută și vă îndemnăm pe lângă delectarea duhovnicească de care veți avea parte citind aceste tâlcuiri, să aplicați în viața voastră ceea ce ați citit.

(Claudiu Balan – Asociatia Ortodoxia Tinerilor)

Atunci când vorbim de “cel rãu”, nu trebuie sã privim spre vecin, ci în propria noastrã ogradã (Olivier Clement)

Tatăl nostru, Carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău; Vie împărăţia Ta;facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi; Şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin!”

Lumea zace într-o mare de rãu. Rãul nu este numai haosul, absenta fiintei, ci dovada unei inteligente perverse care, prin orori sistematic absurde, vrea sã ne vadã îndoindu-ne de Dumnezeu si de bunãtatea Sa. Într-adevãr, nu este vorba numai de “lipsa binelui”, cum spun pãrintii, nu numai aceastã “lipsã de a fi”, prin care Lacan definea omul, ci de cel viclean, cel Rãu, nu materia, nici trupul, ci cea mai înaltã inteligentã întoarsã spre propria sa luminã…

Adorno a scris cã dupã Auschwitz – voi adãuga dupã Hiroshima si Gulag – n-ar mai trebui scrise poeme. Dar eu cred cã se poate, cã trebuie sã se scrie poeme, cã se poate si cã trebuie sã se vorbeascã mereu de Dumnezeu, dar poate altfel. Trebuie spus cã Dumnezeu n-a creat rãul si cã nici mãcar nu l-a permis. “Chipul lui Dumnezeu siroieste de sânge în umbrã”, spunea Léon Bloy într-o expresie citatã adesea de Berdiaev.

Dumnezeu primeste rãul în plinã fatã, asa cum Iisus primea palmele cu ochii legati. Strigãtul lui Iov se înaltã mereu si îsi plânge copiii. Dar rãspunsul lui Iov a fost si rãmâne dat: este Crucea. Este Dumnezeu cel Rãstignit pentru tot rãul din lume, dar care face sã izbucneascã din întuneric o imensã fortã de Înviere. Paștele este schimbare la fatã în adânc. “Izbãveste-ne de cel rãu” înseamnã: Vino, Doamne, Iisuse, vino, Tu care ai venit deja ca sã biruiesti iadul si moartea, Tu care spuneai cã l-ai vãzut pe “Satan cãzând ca un fulger din cer” (Lc. 10, 18). Aceastã biruintã este prezentã în adâncul Bisericii. Noi luãm din ea putere si bucurie, ori de câte ori ne împãrtãsim. Si dacã Hristos o pãstreazã tainicã, este pentru cã vrea sã ne asocieze ei. “Izbãveste-ne de cel rãu” e o rugãciune activã, o rugãciune care ne angajeazã.

Întreaga Bisericã este angajatã în aceastã luptã ultimã, care nu este pentru biruintã, ci pentru descoperirea ei: de la cãlugãrii care cautã lupta corp la corp cu puterile întunericului, astfel încât mânãstirile si chiliile pustnicilor sunt ca niste paratrãsnete spirituale ale lumii, pânã la cei mai umili dintre noi, cuibãriti de teamã lângã crucea lui Hristos, si care se strãduiesc cu rãbdare, zi de zi, sã lupte împotriva tuturor formelor rãului din noi, din jurul nostru, din culturã si societate, care refac strâns tesãtura vietii, pe care nu înceteazã sã o desire cel numit în Scripturã “Stãpânitorul mortii”.

Fiecare facere de bine curatã, neideologicã, neconstrângãtoare, fiecare gest de dreptate si milã, fiecare scânteie de frumusete, fiecare cuvânt spus în adevãr, topeste zgura care acoperã încã biruinta lui Hristos asupra “celui care dezbinã”. Sã nu uitãm cã, atunci când vorbim de “cel rãu”, nu trebuie sã privim spre vecin, ci în propria noastrã ogradã. Sã nu uitãm nici cã cei mai mari oameni duhovnicesti – sfântul Isaac Sirul, de exemplu, sau acel “nebun pentru Hristos”, de care vorbeste “Misionarul în Siberia” -, cei mai realisti, cei care chiar au vãzut iadul, s-au rugat nu numai: “Izbãveste-ne de cel rãu”, ci si “dacã e cu putintã, izbãveste-l si pe cel rãu de rãu, cãci si el este fãptura Ta…”

Si pe noi, care ne rusinãm cã suntem crestini, sau, dimpotrivã, facem din crestinism, din credinta noastrã, stindardul superioritãtii si al dispretului.

Pe noi care vorbim de “îndumnezeire” si care suntem adesea atât de putin umani, “izbãveste-ne de rãu”.

Pe noi, care vorbim cu atâta usurintã de dragoste si care nu stim nici mãcar sã ne respectãm unii pe altii, “izbãveste-ne de rãu”.

Si pe mine, un om al nelinistii si al chinurilor, împãrtit atât de adesea, atât de putin sigur cã exist si care îndrãznesc sã vorbesc – Biserica e singura mea scuzã – despre Împãrãtie si despre bucuria ei, “izbãveste-mã de rãu”.

“O, Tu, cel ce esti unic, sã nu-mi ascunzi amintirea acestor suferinte în ziua când mã vei curãti de tot rãul, ca si de tot binele si când îi vei pune pe ai Tãi, pe surâzãtori, sã mã îmbrace în hainã de luminã (O.V. de L. Milosz).

Sfântul Francisc de Sales a prezis cã într-un moment hotãrâtor al istoriei se va produce asa-numita decatenatio sanctorum, “scoaterea din lanturi a sfintilor”. Deocamdatã, avem rugãciunea si asteptarea.

Alãturarea în Hristos, Dumnezeu adevãrat si om adevãrat, a contemplatiei traditionale si a aventurii moderne de cãutare a lui Dumnezeu, întâlnirea între Occidentul si Orientul crestin, constituie fãrã îndoialã tot atâtea conditii favorabile acestei decatenatio. Iatã acum sâmbãta sfântã, când coborârea la iad devine biruintã asupra iadului, când se pregãteste întoarcerea lui Hristos, sau mai degrabã întoarcerea universului si a umanitãtii, prin Hristos, la Tatãl, pentru ca El sã poatã sterge în sfârsit “toatã lacrima din ochii nostri” (Ap. 21, 4).

“Ca a Ta este împãrãtia, puterea si slava”, altfel spus, crucea, dragostea si viata în sfârsit biruitoare, “a Tatãlui, a Fiului si a Sfântului Duh” si adaugã ortodocsii “în vecii vecilor. Amin.”

(Tatăl nostru – Tâlcuire de Olivier Clement)

Omul este întrebare (Olivier Clement)

Tatăl nostru, Carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău; Vie împărăţia Ta;facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi; Şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin!”

Nu Dumnezeu este Cel care ispiteste, “Dumnezeu nu ispiteste pe nimeni”, spune sfântul Iacob (1, 13). E o atitudine semiticã dacã spunem: nu ne ispiti, Doamne, nu ne lãsa sã cãdem în ispitã.

Despre ce “ispitã” este vorba? Mai întâi despre cea a crimei sau a sinuciderii – si sunt atâtea feluri de a omorî sau de a se omorî – care se naste din ceea ce sfântul Maxim Mãrturisitorul numeste “teama ascunsã de moarte”. Atunci avem nevoie de dusmani, pentru a proiecta asupra lor aceastã neliniste fundamentalã. Pe aceasta trebuie s-o demascãm printr-o memorie lucidã a mortii, anamnezã la capãtul cãreia vom gãsi nu neantul fardat al deriziunii, ci pe cel Înviat care ne aduce la viatã. Transformarea totalã a nelinistii în încredere, ne permite în fine, într-o oarecare mãsurã, sã ne iubim vrãjmasii, urmând porunca, initial de neînteles, a lui Iisus.

Dar ispita este mai ales secretul ultimei apostazii. Este un mister care afecteazã toate epocile crestinismului, din moment ce suntem în vremea din urmã, de la Întrupare si Cincizecime încoace: “Ati auzit cã vine antihrist, spune sfântul Ioan, iar acum multi antihristi s-au arãtat” (1 Ioan 2, 18). Poate cã acest mister se clarificã în epoca noastrã, care este cu adevãrat o apocalipsã în istorie si care dã la ivealã atâtea lucruri îngrozitoare. Sau poate credem asta numai pentru cã este epoca noastrã: nu mai “apocalipticã” decât multe altele (ne dãm seama de asta studiind crizele trecutului).

Marea apostazie nu este neapãrat ateismul. Revolta, chiar blasfemia, Îl cautã pe Dumnezeu în felul lor. În fata durerii lumii existã si un ateism al compasiunii, care negresit îsi gãseste locul în Eli, Eli, lama sabahtani de pe Golgota. Marea apostazie ar fi mai degrabã sã te simti vindecat de Dumnezeu, vindecat de orice întrebare, despãrtit de tainã, incapabil de neliniste si uimire.

Nu numai absenta lui Dumnezeu, ignoranta împãcatã, dar mai ales captarea dorintei de absolut, de niste parodii atroce si seducãtoare: magie, droguri, paroxisme, tortura si erotismul, strâns legate, de altfel, betii totalitare de altãdatã (vorbesc de Europa), transformarea actualã a religiilor în ideologii, înlocuirea comuniunii, fuziunea ei cu posesia, în atâtea forme ale artei contemporane, în atâtea medii sectare, invazia parapsihologiei si a ocultismului care vor permite mâine fascinarea maselor de cãtre falsi fãcãtori de minuni, minuni provenind din puteri ca cele pe care Hristos le-a refuzat în pustie.

Mã gândesc la Povestirea despre Antihrist, a lui Vladimir Soloviev, unde îl vedem pe Antihrist mare reformator social si spiritualist patentat, asociindu-se cu un mag care oferã omenirii “semne si minuni”. Mã gândesc si la “ultimul om” al lui Nietzsche în prologul lui Zarathustra: Am avut privilegiul sã-l întâlnesc si sã-l ascult pe Andrei Tarkovski, cineastul lui Andrei Rubliov si al lui Stalker, printre altele. Îmi spunea cã în zilele noastre cel mai mare risc este ca oamenii sã nu-si mai punã întrebãri. Si cã s-a dedicat misiunii de a-i trezi, de a-i face sã înteleagã cã omul este întrebare. Îmi spunea si cât se simtea de singur.

Trebuie sã rãmânem oameni ai nelinistii si ai uimirii, nu sã ne amãgim cu idoli si cuvinte, trebuie sã rãmânem oameni care îsi pun întrebãri, chiar si cu pretul unei oarecari nebunii. De ce Bisericile n-au putut sã-i primeascã pe un Nietzsche, un Artaud, un Khalil Gibran, sau un Kazantzakis? Oare n-a venit timpul ca Biserica sã ofere un loc celor care pun întrebãri?

“Nu ne lãsa sã cãdem în ispitã”: în ispita de a Te uita, de a ne considera vindecati de Tine, de a Te parodia subtil sau grotesc, de fapt întotdeauna grotesc.

(Tatăl nostru – Tâlcuire de Olivier Clement)

Iertarea: condiție fundamentală pentru a trăi liberi și senini în harul lui Dumnezeu (Olivier Clement)

Tatăl nostru, Carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău; Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi; Şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin!”

Iartã-ne nouã greselile, datoriile: Îi datorãm totul lui Dumnezeu. Nu existãm decât prin vointa Sa creatoare, prin si pentru Întruparea Sa, care ne deschide cãile desãvârsirii, care ne readuce la El si ne dã harul Sãu. “Creaturile sunt asezate pe cuvântul creator al lui Dumnezeu ca pe un pod de diamant, sub abisul infinitãtii dumnezeiesti, deasupra abisului propriului lor neant”, spunea Filaret al Moscovei.

A ne închide în noi însine, a refuza aceastã relatie care ne dã fiinta, înseamnã a ne lãsa pradã distrugerii si mortii, este nihilismul propriu-zis, mai ales dacã dãm cuvântului latinesc nihil, nimic, etimologia propusã de Pierre Bourtang: ne-hil, ruperea hilului, aceastã legãturã fragilã, dar singura vie, care uneste sãmânta cu pãstaia. Si chiar acolo, poate cã mai ales acolo, înnihil, Dumnezeu cel întrupat, rãstignit, coborât la iad, ne asteaptã pentru a ne ierta datoriile (pãcatele).

Ar trebui sã citãm textele cutremurãtoare ale lui Nicolae Cabasila despre mântuirea din dragoste: el scrie despre Hristos cã vine la noi de bunãvoie, îsi declarã iubirea si implorã iubirea noastrã sã rãspundã la a Sa. În fata unui refuz El nu se retrage si nu se supãrã din cauza jignirii. Respins, El asteaptã la usã. Ca un adevãrat îndrãgostit, El îndurã ocãrile si moare – pentru a învia si a ne învia, odatã ce L-am primit. “Pentru tot binele pe care ni l-a fãcut, Dumnezeu nu ne cere decât iubire, si în schimbul ei ne iartã toate greselile”.

Si Cabasila, el însusi laic, recomandã acelora ce trãiesc în lume, scurte meditatii, un fel de aduceri aminte. Sã ne amintim, în secunda în care facem un pas, pe stradã, cã Dumnezeu existã si cã ne iubeste. Nu exist decât prin Tine, în Tine, iartã-mã cã uit atât de adesea, ajutã-mã sã mã accept ca si creaturã a Ta, ca si cel dintâi dintre pãcãtosi, un pãcãtos iertat, un mãdular neînsemnat si dureros al trupului Tãu, al Bisericii Tale. Ajutã-mã sã mã accept, în aceste limite, pe care le vrei Tu, cu certitudinea cã Tu singur transgresezi orice limitã…

“Doamne, toate sunt în Tine, eu însumi sunt în Tine, primeste-mã”, spune un personaj al lui Dostoievski. Nu pot sã fac un pas, nu numai pe stradã, dar nici în viatã, decât amintindu-mi de iertarea si de milostivirea lui Dumnezeu si de vointa Sa ca eu sã exist, altfel sila de mine însumi si sentimentul suferintei mele m-ar dezintegra în neant – sau mai precis, în iad.

“Iartã-ne nouã greselile”, cãci Tu ne-ai sortit nouã, tuturor oamenilor, sã-Ti devenim fii în Fiul Tãu, în Iisus Hristos. “Iartã-ne pãcatele”, numai acest strigãt ne poate elibera, atât de narcisism cât si de descurajare, aceastã obosealã de a exista, care constituie fãrã îndoialã, în zilele noastre, o formã majorã a pãcatului.

Dar existã o conditie fundamentalã pentru ca sã putem trãi liberi si senini, în harul Dumnezeului nostru, aceea ca si noi sã-i iertãm pe cei care ne-au gresit nouã.

Cum sã nu amintim aici parabola datornicului care nu-si poate plãti datoria (Matei 18, 23-25) – si mai toti suntem astfel de datornici.

Un om datora împãratului o sumã imensã si nu era în stare s-o plãteascã. Avea deci sã fie vândut sclav, el si familia lui. Dar împãratul, cuprins de milã, îi iartã datoria. Odatã scãpat, slujitorul îl întâlneste pe tovarãsul lui, care îi datora o sumã modicã. Îl ia de gât cu cruzime si îl aruncã în închisoare. Stãpânul, înstiintat, îl dã pe mâna chinuitorilor, spunându-i: “Slujitor rãu, ti-am iertat datoria, pentru cã m-ai rugat. Se cuvenea, deci, ca si tu sã ai milã de aproapele tãu, asa cum eu am avut de tine” (Matei 18, 32-33).

Trebuie sã întelegem bine sensul parabolei. Dumnezeu nu-mi iartã greselile pentru cã, la rândul meu, le iert celor care-mi gresesc mie. Nu conditionez eu iertarea lui Dumnezeu. Ci pentru cã Dumnezeu mã iartã, mã readuce la El, mã lasã sã exist liber, în harul sãu, si pentru cã sunt coplesit de recunostintã, de aceea îi eliberez pe ceilalti de egocentrismul meu si-i las si pe ei sã trãiascã în libertatea harului …

Tot timpul asteptãm ceva de la ceilalti. Ei ne datoreazã dragostea, atentia, admiratia lor. Nu celãlalt mã intereseazã, ci satisfactia pe care el mi-o aduce. Materia din care sunt fãcut e vanitate si susceptibilitate. Si cum ceilalti mã dezamãgesc fãrã încetare si nu-si pot plãti datoriile, îi urmãresc cu ranchiuna mea, îmi hrãnesc pasiuni negative la adresa lor, mã pierd într-un hãtis de rãzbunãri greu de definit. Sau, dimpotrivã, cu aerul demnitãtii ofensate, mã retrag în coltul meu, sub masca unei indiferente trufase si îmi plãtesc eu însumi ceea ce altii îmi datoreazã, îmi plãtesc cu monezi false, e cazul s-o spunem.

Din punct de vedere psihologic nu existã scãpare în aceastã lume pecetluitã de moarte. Dar dacã întelegem cã lumea este un mormânt gol, inundat de o luminã venitã din altã parte, dacã întelegem cã Dumnezeu, în Hristos, ne iartã de datoria noastrã fundamentalã, moartea trupeascã si mai ales sufleteascã, atunci nu vom mai avea nevoie de sclavi ca sã ne putem crede noi însine zei.

Vom întelege cã ceilalti nu ne datoreazã nimic. Ceilalti nu îmi apartin. Fiecare dintre ei, ca si Dumnezeu, a cãrui imagine este, rãmâne o persoanã liberã, inaccesibilã, pe care nu as putea s-o stãpânesc decât rãpindu-i libertatea, adicã negând-o, la limitã, ucigând-o. Dar asa cum Dumnezeu cel de nepãtruns mi se reveleazã mie prin harul Sãu, si celãlalt, tot de nepãtruns mi se poate revela tot prin har. Si atunci înteleg cã totul e har, cum scria Bernanos în Jurnalul unui preot de tarã.

Desigur, oamenii au relatii de drept, legea îndepãrteazã de la ei, cel putin la modul superficial, instinctele ucigase, regleazã raporturile exterioare dintre oameni si îi pãzeste de arbitrar. Dar dincolo de asta este numai iertarea, primirea si câteodatã uimirea.

Sfântul, spunea Simeon Noul Teolog, este “sãracul care îsi iubeste fratii”. Sãrac, pentru cã nici el nu-si apartine, ci se naste fãrã încetare din Dumnezeu. De aceea este în stare sã fie aproapele tuturor … Noi nu suntem deloc sfinti. Totusi, în viata de zi cu zi, trebuie sã încercãm, fãrã pizmã, nici masochism, sã respectãm taina celuilalt, singurãtatea lui, relatia lui cu misterul.

Privind din aceastã perspectivã, cu cât îi cunosc pe ceilalti, cu atât îmi sunt mai necunoscuti. Merg cu ei “din început în început, prin începuturi fãrã de sfârsit”. Atunci când promiscuitatea, cenzura, vointa medicalã, pedagogicã sau pur si simplu dornicã sã înteleagã totul, atenueazã alteritatea, e de ajuns sã fi putin atent pentru cã apare un amãnunt incomod, care scapã schematizãrilor crude si atunci distanta se restabileste între mine si celãlalt, dureroasã si beneficã, distanta revelatiei.

Trebuie sã stiu uneori, în rugãciunea tãcutã, sã ajung în acel “punct zero” unde nu îmi mai apartin, unde nu mai exist prin mine însumi, ci numai în Dumnezeu, unde primesc harul de a sti cã ceilalti existã în afara mea, ca si mine, într-o interioritate la fel de profundã, unde sunt, cum spunea Evagrie Ponticul, “despãrtit de toti si unit cu toti”.

(Tatăl nostru – Tâlcuire de Olivier Clement)

“Pâinea noastră cea de toate zilele” este ceea ce mã ține în viațã (Olivier Clement)

Tatăl nostru, Carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău; Vie împărăţia Ta;facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi; Şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin!”

Îi cerem lui Dumnezeu pâinea noastrã, pâinea cea pentru noi, pâinea de care acum avem nevoie. Facem ceea ce trebuie sã facem pentru a avea, pentru a o câstiga cinstit, prin muncã, într-o civilizatie pe cât posibil cinstitã (e un punct asupra cãruia voi reveni). Totusi, o cerem lui Dumnezeu, ca pe un dar si har. Pâinea este ceea ce mã tine în viatã. Or, faptul de a continua sã trãiesc presupune o întrepãtrundere incredibilã de circumstante favorabile, acumulate de-a lungul zecilor de ani. As fi putut sau ar fi trebuit sã mor de atâtea ori: rãzboi, accident, cancer, insuficientã cardiacã, tentativã de sinucidere – sau mai stiu eu ce? O persoanã sau alta, al cãrei chip, voce sau rugãciune pentru mine reprezintã si ele pâinea cea de toate zilele, poate pieri dintr-un moment în altul. Altcineva, un copil poate, pe care as vrea sã-l apãr si sã-l ghidez în viatã, îmi scapã cu desãvârsire.

Nu existã decât douã iesiri: fie spaima, si toate mijloacele de a o evita rãmân fãrã succes, o stim bine. Fie rugãciunea: pâinea noastrã cea pe care ne-o asigurã o întreagã civilizatie – hrana, îmbrãcãmintea, locuinta, securitatea, aceastã pâine pe care ne-o dã acel fragil echilibru biologic sau psihologic, aceastã pâine constând si în atâtea afecte si amprente din care se hrãneste sufletul nostru, recunoastem cã o avem de la Tine: dã-ne-o nouã astãzi. Sau pur si simplu: dã-ne nouã ziua cea de astãzi. Sau dacã vrei sã ne-o iei, ia-ne-o. Dacã este voia Ta, voi muri astãzi, sunt un slujitor nefolositor, elibereazã-mã din acest joc ciudat si strãin, în fond… (Iov 1, 20-21).

Astfel, sã privim fiecare zi ca pe o zi de har. Si mai mult decât atât. Noi cerem astãzi aceastã subzistentã, ca pe pâinea care “vine”, adicã pâinea Împãrãtiei. Or, pâinea Împãrãtiei este Euharistia. Ceea ce Îi cerem lui Dumnezeu este tocmai sã primim orice pâine, orice mijloc de subzistentã, ca si cum ar fi Euharistia, adicã împãrtãsirea cu Trupul sãu, cu prezenta Sa. În mistica evreieascã se spune cã prezenta, numitã schekhinah, este exilatã, din cauza orbirii noastre, în taina fiintelor si a lucrurilor.

Sarcina zilnicã a celui credincios este sã descopere si sã scoatã la ivealã scânteile Prezentei, pentru ca ele sã regãseascã focul originar, nu abandonând materia, ci transfigurând-o.

În A douãzeci si cincea orã de Virgil Gheorghiu vedem un tãran român mâncând cu gravitate, atentie si recunostintã, ca si cum s-ar împãrtãsi. Când masa este sãrbãtoare a întâlnirii, aspectul euharistic sporeste. “Dati multumire pentru toate”, spune Pavel (n.tr. euharistie = multumire).

Existã un anumit mod de a ne spãla, de a ne îmbrãca, de a ne hrãni, cu hranã sau cu frumusete, un anumit fel de a-l întâmpina pe celãlalt, un fel euharistic. Si cred cã mai existã un mod euharistic de a ne duce la bun sfârsit treburile zilnice, asa cum sunt ele, monotone, grele, mereu aceleasi (în fond, textul rugãciunii Tatãl nostru vorbeste de pâine, nu de vin, iar pâinea contine ideea de necesitate); e nevoie de putinã detasare si pur si simplu sã nu uitãm de Dumnezeu, chiar dacã nu-I putem aduce decât oboseala, epuizarea si, la limitã, incapacitatea noastrã de a dãrui.

Ajutã-ne sã descoperim în fiintele, lucrurile si situatiile actuale, chipul si cuvântul lui Hristos Cel Care vine.

Traditia ortodoxã ne învatã invocarea Sfântului Duh înaintea oricãrei treburi de oarecare importantã, iar la sfârsitul ei, cinstirea Maicii lui Dumnezeu: ea este maica pe care n-o mai avem, sau pe care nici n-am avut-o, e mângâierea pe care am asteptat-o din partea femeii – desigur, în zadar, cãci si femeia simte nevoia sã fie mângâiatã -, ea este deja cu totul în Împãrãtia lui Dumnezeu si ne ajutã sã trecem si noi pe celãlalt mal, ea este, într-o persoanã creatã, sinteza tuturor formelor de tandrete si frumusete. Faptul de a cere pâine sugereazã ceea ce ar trebui sã fie legãtura noastrã cu pãmântul, cãci pâinea înseamnã pãmântul muncit de om. Omul, sau va distruge pãmântul, sau va face din el o Euharistie.

Pãmântul nu este o divinitate, tehnica a smuls ideea de persoanã din pântecele pãmântului-mamã. Dar nu este nici numai un ansamblu de energii ce pot fi folosite orbeste, la risc; astãzi întelegem bine acest lucru. În ceea ce priveste legãtura omului cu pãmântul, crestinii trebuie sã propunã o altã atitudine, nu aceea a unui economism sau ecologism, oarbe si una si cealaltã, ci pe aceea a unei responsabilitãti iubitoare si, încetul cu încetul, transfiguratoare. “Terra-mamã, sora noastrã”, cum minunat spunea sfântul Francisc de Asissi. Sora noastrã, logodnica noastrã, pe care trebuie s-o întâmpinãm cu un respect nemãrginit, pentru ca ea sã ne dea nu numai pâinea cea de toate zilele, ci pâinea cea plãmãditã cu toatã mireasma Împãrãtiei.

Cererea de pâine, dacã vrem s-o spunem fãrã inconstientã sau ipocrizie, ne impune o altã exigentã: aceea de a împãrti cu celãlalt. Comuniunea euharisticã este o pãrtãsie, este inseparabilã de aceea a altarului, spunea sfântul Ioan Gurã de Aur. Socialismul ateu, comunismul persecutor au apãrut si pentru cã lumea crestinã n-a stiut sã împartã; pentru cã a pãstrat “taina altarului”, uitând-o pe aceea a “fratelui”. Drama, se stie, continuã si se agraveazã astãzi la scarã planetarã.

Trebuie sã practicãm aceastã pãrtãsie, mai întâi de la om la om, de la o familie la alta, în cadrul parohiilor noastre care ar fi de dorit sã se transforme în adevãrate comunitãti. Trebuie s-o începem în mediul nostru de viatã, s-o punem în valoare în luãrile noastre de pozitie civice, la scarã nationalã, în respectul si primirea strãinului, a emigrantului, pentru a-l asimila si în acelasi timp pentru a-i pãstra propria-i culturã, dacã aceasta este dorinta lui. Si de asemenea, repet, la scara întregii umanitãti.

Putem sã visãm, sã propunem, sã precizãm o ordine economicã mondialã. Avem nevoie de economisti rigurosi si realisti, dar capabili sã-si punã stiinta în slujba rugãciunii: dã-ne nouã, tuturor oamenilor, pâinea cea de trebuintã, si fã ca ea sã fie si pâine a Împãrãtiei, pâinea bunãvoirii frãtesti si a frumusetii.

Vorbind de viata cotidianã, trebuie sã înmultim cu rãbdare tocmai aceste mici realizãri, atât în societãtile bogate cât si în cele sãrace, ce pot fi puse astfel în dialog. Se cere mai ales sã adoptãm un nou stil de viatã al cãrui exemplu îl putem da noi însine, un stil bazat pe limitarea voluntarã a propriului consum, în folosul împãrtirii cu ceilalti…

(Tatăl nostru – Tâlcuire de Olivier Clement)

Post Navigation

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.