Tatăl Nostru

Tâlcuiri ale Sfinților Părinți la rugăciunea Domnească

Noi facem începutul iertării noastre, noi suntem stăpânii judecării noastre (Sf. Ioan Gură de Aur)

Tatăl nostru, Carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău; Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi; Şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin!”

Apoi, pentru că se întâmpla să păcătuim şi după baia celei de a doua naşteri, Domnul Îşi arata şi aici multă Sa iubire de oameni şi ne porunceşte ca, pentru iertarea păcatelor, să ne apropiem de iubitorul de oameni Dumnezeu şi să spunem aşa: “Şi ne iartă nouă greşelile noastre, Precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” (Matei 6, 12).

Ai văzut ce covârşitoare iubire de oameni? După ce prin botez ne-a şters atât de multe păcate şi ne-a dat nespusa măreţie a darului Sau, ne învredniceşte iarăşi de iertare după ce păcătuim! Că rugăciunea aceasta se cuvine să o spună numai cei botezaţi, o arată şi legile Bisericii, dar şi cuvintele de la începutul rugăciunii – ca cel nebotezat nu poate să numească pe Dumnezeu Tată!

Aşadar, dacă rugăciunea aceasta se cuvine să fie rostită numai de cei botezaţi, iar ei se roagă pentru că au nevoie să li se ierte păcatele, urmează că nici după botez n-a pierit câştigul pocăinţei.

Dacă Domnul n-ar fi vrut să arate asta, nu ne-ar fi poruncit să ne rugăm aşa. Pentru că Domnul în această rugăciune aminteşte de păcate, pentru că ne porunceşte să ne cerem iertare, pentru că ne învaţă că putem să dobândim iertare şi pentru că prin aceasta ne-a făcut lesnicioasa cale, este lămurit că ştie şi că ne arată că putem, şi după botez, să ne curăţim păcatele; şi tocmai de aceea a pus în rugăciunea aceasta şi cererea pentru iertarea păcatelor.

Astfel, pentru că ne pomeneşte de păcate, ne învaţă să fim smeriţi; pentru că ne porunceşte să iertăm altora greşelile, îndepărtează din sufletul nostru duşmănia; pentru că ne tăgăduieşte şi nouă iertarea greşelilor dacă iertăm pe cei ce ne greşesc, ne dă bune nădejdi şi ne învaţă să filozofăm despre nespusa iubire de oameni a lui Dumnezeu.

Dar ceea ce trebuie mai cu seamă observat este că, în fiecare din cererile de până acum, Domnul a amintit întreaga virtute, cuprinzând în ea şi porunca de a nu purta duşmănie – că a sfinţi numele lui Dumnezeu înseamnă a duce o viaţă desăvârşită în toate privinţele; a se face voia Lui arată iarăşi acelaşi lucru; a putea să-I spui lui Dumnezeu: Tata înseamnă a arăta o vieţuire fără pată; în toate acestea este cuprinsă negreşit şi îndatorirea de a îndepărta din sufletul nostru orice ură faţă de cei ce ne-au greşit -, totuşi Hristos nu S-a mulţumit cu atâta, ci, vrând să arate cât de mult ţine la iertarea duşmanilor, o aminteşte în chip special;

Iar după ce termină rugăciunea, nu mai revine asupra nici unei alte porunci decât asupra acesteia, spunând aşa: “Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, vă va ierta şi vouă Tatăl vostru cel ceresc” (Matei 6, 14).

Prin urmare, noi facem începutul iertării noastre, noi suntem stăpânii judecării noastre. Şi pentru că nici unul din cei nesocotiţi, când este judecat, să nu-I poată aduce lui Dumnezeu nici o învinuire, mare sau mică, Dumnezeu te face pe tine stăpân, răspunzător al sentinţei şi-ţi spune: “După cum ai judecat, aşa te judec şi Eu! Dacă ierţi pe aproapele tău, te voi ierta şi Eu!

Cu toate că nu se potriveşte o iertare cu alta! Tu ierţi pentru că ai nevoie de iertare; Dumnezeu, însa, n-are nevoie de nimic; tu ierţi pe un om de aceeaşi fire cu tine; Dumnezeu, însa, iartă un rob; tu eşti vinovat de nenumărate păcate; Dumnezeu, însa, este fără de păcat. Şi cu toate acestea, şi aşa Dumnezeu Îşi arata iubirea Lui de oameni.

Ar putea, chiar fără asta, să-ţi ierte toate păcatele tale, dar vrea, şi pe această cale, să-ţi facă bine, dându-ţi nenumărate prilejuri să fii blând şi iubitor de oameni, să scoată din tine fiara, să stingă mânia şi prin toate să te înfrăţească cu mădularul tău.

Ce ai putea să spui? Că ţi-a făcut rău pe nedrept semenul tău? Dar tocmai aceasta înseamnă greşeală! Dacă ţi-ar fi făcut rău pe bună dreptate, fapta lui n-ar mai fi socotită greşeală. Dar şi tu te apropii de Dumnezeu ca să dobândeşti iertarea unor greşeli ca acestea, ba chiar cu mult mai mari. Şi înainte de a ţi se fi iertat păcatele te-ai bucurat de mari daruri din partea lui Dumnezeu: ai fost învăţat că ai suflet omenesc şi ai fost povăţuit să fii blând. Odată cu acestea te aşteaptă şi mare răsplată dincolo, dacă nu ceri socoteala celor ce ţi-au greşit. Dar de ce pedeapsă nu suntem vrednici, când puterea sta în mâinile noastre, iar noi ne trădăm mântuirea?

Cum mai putem pretinde să ne asculte Dumnezeu în celelalte rugăciuni ale noastre, când noi înşine nu vrem să avem milă de noi în cele ce suntem stăpâni?

(Sfântul Ioan Gură de Aur – Tâlcuire la Tatăl Nostru)

Advertisements

Single Post Navigation

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: