Tatăl Nostru

Tâlcuiri ale Sfinților Părinți la rugăciunea Domnească

Atunci când vorbim de “cel rãu”, nu trebuie sã privim spre vecin, ci în propria noastrã ogradã (Olivier Clement)

Tatăl nostru, Carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău; Vie împărăţia Ta;facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi; Şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin!”

Lumea zace într-o mare de rãu. Rãul nu este numai haosul, absenta fiintei, ci dovada unei inteligente perverse care, prin orori sistematic absurde, vrea sã ne vadã îndoindu-ne de Dumnezeu si de bunãtatea Sa. Într-adevãr, nu este vorba numai de “lipsa binelui”, cum spun pãrintii, nu numai aceastã “lipsã de a fi”, prin care Lacan definea omul, ci de cel viclean, cel Rãu, nu materia, nici trupul, ci cea mai înaltã inteligentã întoarsã spre propria sa luminã…

Adorno a scris cã dupã Auschwitz – voi adãuga dupã Hiroshima si Gulag – n-ar mai trebui scrise poeme. Dar eu cred cã se poate, cã trebuie sã se scrie poeme, cã se poate si cã trebuie sã se vorbeascã mereu de Dumnezeu, dar poate altfel. Trebuie spus cã Dumnezeu n-a creat rãul si cã nici mãcar nu l-a permis. “Chipul lui Dumnezeu siroieste de sânge în umbrã”, spunea Léon Bloy într-o expresie citatã adesea de Berdiaev.

Dumnezeu primeste rãul în plinã fatã, asa cum Iisus primea palmele cu ochii legati. Strigãtul lui Iov se înaltã mereu si îsi plânge copiii. Dar rãspunsul lui Iov a fost si rãmâne dat: este Crucea. Este Dumnezeu cel Rãstignit pentru tot rãul din lume, dar care face sã izbucneascã din întuneric o imensã fortã de Înviere. Paștele este schimbare la fatã în adânc. “Izbãveste-ne de cel rãu” înseamnã: Vino, Doamne, Iisuse, vino, Tu care ai venit deja ca sã biruiesti iadul si moartea, Tu care spuneai cã l-ai vãzut pe “Satan cãzând ca un fulger din cer” (Lc. 10, 18). Aceastã biruintã este prezentã în adâncul Bisericii. Noi luãm din ea putere si bucurie, ori de câte ori ne împãrtãsim. Si dacã Hristos o pãstreazã tainicã, este pentru cã vrea sã ne asocieze ei. “Izbãveste-ne de cel rãu” e o rugãciune activã, o rugãciune care ne angajeazã.

Întreaga Bisericã este angajatã în aceastã luptã ultimã, care nu este pentru biruintã, ci pentru descoperirea ei: de la cãlugãrii care cautã lupta corp la corp cu puterile întunericului, astfel încât mânãstirile si chiliile pustnicilor sunt ca niste paratrãsnete spirituale ale lumii, pânã la cei mai umili dintre noi, cuibãriti de teamã lângã crucea lui Hristos, si care se strãduiesc cu rãbdare, zi de zi, sã lupte împotriva tuturor formelor rãului din noi, din jurul nostru, din culturã si societate, care refac strâns tesãtura vietii, pe care nu înceteazã sã o desire cel numit în Scripturã “Stãpânitorul mortii”.

Fiecare facere de bine curatã, neideologicã, neconstrângãtoare, fiecare gest de dreptate si milã, fiecare scânteie de frumusete, fiecare cuvânt spus în adevãr, topeste zgura care acoperã încã biruinta lui Hristos asupra “celui care dezbinã”. Sã nu uitãm cã, atunci când vorbim de “cel rãu”, nu trebuie sã privim spre vecin, ci în propria noastrã ogradã. Sã nu uitãm nici cã cei mai mari oameni duhovnicesti – sfântul Isaac Sirul, de exemplu, sau acel “nebun pentru Hristos”, de care vorbeste “Misionarul în Siberia” -, cei mai realisti, cei care chiar au vãzut iadul, s-au rugat nu numai: “Izbãveste-ne de cel rãu”, ci si “dacã e cu putintã, izbãveste-l si pe cel rãu de rãu, cãci si el este fãptura Ta…”

Si pe noi, care ne rusinãm cã suntem crestini, sau, dimpotrivã, facem din crestinism, din credinta noastrã, stindardul superioritãtii si al dispretului.

Pe noi care vorbim de “îndumnezeire” si care suntem adesea atât de putin umani, “izbãveste-ne de rãu”.

Pe noi, care vorbim cu atâta usurintã de dragoste si care nu stim nici mãcar sã ne respectãm unii pe altii, “izbãveste-ne de rãu”.

Si pe mine, un om al nelinistii si al chinurilor, împãrtit atât de adesea, atât de putin sigur cã exist si care îndrãznesc sã vorbesc – Biserica e singura mea scuzã – despre Împãrãtie si despre bucuria ei, “izbãveste-mã de rãu”.

“O, Tu, cel ce esti unic, sã nu-mi ascunzi amintirea acestor suferinte în ziua când mã vei curãti de tot rãul, ca si de tot binele si când îi vei pune pe ai Tãi, pe surâzãtori, sã mã îmbrace în hainã de luminã (O.V. de L. Milosz).

Sfântul Francisc de Sales a prezis cã într-un moment hotãrâtor al istoriei se va produce asa-numita decatenatio sanctorum, “scoaterea din lanturi a sfintilor”. Deocamdatã, avem rugãciunea si asteptarea.

Alãturarea în Hristos, Dumnezeu adevãrat si om adevãrat, a contemplatiei traditionale si a aventurii moderne de cãutare a lui Dumnezeu, întâlnirea între Occidentul si Orientul crestin, constituie fãrã îndoialã tot atâtea conditii favorabile acestei decatenatio. Iatã acum sâmbãta sfântã, când coborârea la iad devine biruintã asupra iadului, când se pregãteste întoarcerea lui Hristos, sau mai degrabã întoarcerea universului si a umanitãtii, prin Hristos, la Tatãl, pentru ca El sã poatã sterge în sfârsit “toatã lacrima din ochii nostri” (Ap. 21, 4).

“Ca a Ta este împãrãtia, puterea si slava”, altfel spus, crucea, dragostea si viata în sfârsit biruitoare, “a Tatãlui, a Fiului si a Sfântului Duh” si adaugã ortodocsii “în vecii vecilor. Amin.”

(Tatăl nostru – Tâlcuire de Olivier Clement)

Advertisements

Single Post Navigation

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: