Tatăl Nostru

Tâlcuiri ale Sfinților Părinți la rugăciunea Domnească

Pentru a “sfinți Numele” noi nu trebuie decât sã ne refugiem la crucea lui Hristos (Olivier Clement)

Tatăl nostru, Carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău; Vie împărăţia Ta;facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi; Şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin!”

Din veac Tatãl se denumeste în Verbul, prin Cuvântul Sãu. Si Cuvântul se face trup pentru a ne revela Numele si pentru a-L sfinti pânã la capãt, cãci Numele este prezenta, “despãrtitã” si în acelasi timp “strãlucitoare” adicã sfântã. “Sfintirea Numelui” nu însemna, în vremea lui Hristos, cinstea si lauda aduse lui Dumnezeu, ci jertfa vietii, adicã martiriul. Iisus a sfintit Numele pânã la Cruce si Numele L-a sfintit pe El pânã la Înviere. Iisus cel rãstignit este “Unul din Sfânta Treime” rãstignit, spune Liturghia bizantinã. Iisus cel rãstignit este Dumnezeu cel rãstignit.

Acolo, în acea golire totalã de pe cruce se reveleazã Numele care Îi este propriu lui Dumnezeu. Si acest Nume este iubire, “Dumnezeu este iubire”, spune sfântul Ioan. Din iubire pentru noi, Dumnezeu ni se alãturã în suferinta, revolta, disperarea si agonia noastrã. “Pãrinte, dacã e cu putintã, fã sã treacã de la Mine paharul acesta”. “Doamne, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai pãrãsit?”

Astfel cã, de acum încolo, între suferinta noastrã si neant, între revolta, disperarea, agonia noastrã si între neant, se aseazã Dumnezeu cel întrupat si rãstignit si Acesta, înviind, ne deschide nebãnuite cãi de luminã.

Pentru a “sfinti Numele” noi nu trebuie decât sã ne refugiem la crucea lui Hristos.

Martiriul crestin este o experientã misticã în care un bãrbat sau o femeie, adesea oameni obisnuiti, se încredinteazã lui Hristos, cu o încredere smeritã, exact în momentul celei mai intense suferinte. Si se întâmplã atunci cã îl nãpãdeste bucuria învierii.

Sunt multe feluri de a fi martir: “… fericiti cei prigoniti pentru dreptate… fericiti veti fi când vã vor ocãrî…” Sau, poate banal, boala, decãderea, pierderea celor apropiati, trãdarea, singurãtatea, moartea.

Întâi de toate, trebuie sã combatem suferinta, cu atentie delicatã, atât la aproapele cât si la noi însine.

Occidentul modern a fãcut mult în acest sens si e bine. Cãci suferinta poate fi obscurã, fãrã sens, insuportabilã; de aceea atât de des ea desparte, obsedeazã, devine o moarte înainte de moarte. Mai moderatã si dacã o trãim în credintã, ea poate sã facã din trup o chilie de mânãstire, sã ne detaseze si sã ne deschidã.

Dar trebuie sã mã rog mai ales ca sã-mi trãiesc suferinta ultimã si sã mor identificându-mi în mod tainic Trupul cu trupul chinuit al lui Hristos, pentru ca sã vinã atunci în mine “sfintirea Numelui” si chiar, dacã este voia lui Dumnezeu, ca ea sã strãluceascã în mine, ca si cum as împlini ceea ce lipseste din suferintele lui Hristos, pentru a relua expresia sfântului Pavel. Poate cã atunci, în acea spaimã si oroare va pãtrunde o luminã si eu voi putea spune cu Iisus, în El, nu numai “Doamne, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai pãrãsit?”, ci si “Pãrinte, în mâinile Tale îmi încredintez duhul Meu”.

Vorbesc la persoana întâi, nu stiu despre ceilalti, nu existã decât cazuri particulare. Crestinismul nu înseamnã sã stii totul. Poate cã înseamnã sã nu stii nimic, dar sã ai, totusi, încredere. În legãturã cu “sfintirea Numelui”, as vrea sã adaug douã lucruri:

Primul este cã Numele invocã si evocã Prezenta. El nu o stãpâneste, ca în magii, ci ne aduce pe noi, ei. Cei care încep sã iubeascã îsi schimbã între ei numele si fiecare se gândeste adesea la numele celuilalt. La fel se întâmplã, si este infinit mai puternic – cãci cel putin suntem siguri de iubirea Lui – în legãtura noastrã cu Hristos.

Cunoastem mai mult sau mai putin ceea ce se cheamã “Rugãciunea lui Iisus”, “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mã pe mine, pãcãtosul”, pronuntatã odatã cu respiratia. În monahismul vechi, se întâlnesc tot felul de formule scurte: “Kyrie eleison”, “Doamne miluieste”, “Doamne ajutã-mã, spre ajutorul meu ia aminte”, “Cum stii Tu si cum vrei Tu…”, “Slavã Tie, Dumnezeul nostru, slavã Tie” etc.

Putem inventa si altele. În viata de zi cu zi, acesta este un mod foarte simplu de a “sfinti Numele”, de a sfinti totul prin Nume, de a pune Numele ca pe o pecete a eternitãtii peste fiinte si lucruri, de a descifra o situatie cu ajutorul Lui. Cãci Dumnezeu ne vorbeste continuu prin fiinte, lucruri, întâlniri… Numele se reveleazã la fel de complex ca si un diamant cu mii de fatete, fiecare corespunzând unui lucru, unui chip, unei situatii…

Desigur, nu este vorba, la cei mai multi dintre noi, de invocarea continuã a Numelui, ci mãcar sã facem sã tâsneascã din când în când un strigãt de ajutor, sau de mãrire a lui Dumnezeu. Problema este sã nu uitãm de Dumnezeu. Cãci uitarea este cel mai mare pãcat, spun cei duhovnicesti. Uitarea, somnambulismul, insensibilitatea sufletului, împietrirea inimii. Si atunci, dintr-o datã, trebuie sã ne aducem aminte de Dumnezeu, chiar dacã numai pentru a-L înfrunta, precum Iacob sau pentru a ne ridica împotriva Lui, precum Iov. Sã strigãm cãtre El, cãtre Dumnezeu cel viu si nu sã amutim în fata zidului de neclintit al destinului, al neantului, al dezastrului inevitabil. Doamne, pentru ce? “Tu m-ai luat drept tintã” – îl citez pe Iov. “Vei înceta Tu, în sfârsit, sã mã privesti spre a-mi da timp sã-mi înghit saliva?” (iarãsi Iov). Doamne, vino în ajutorul meu. Cãlãuzeste-mã, lumineazã-mã. Nu voia mea, ci voia Ta. Si în bucurie, sau pur si simplu în plãcerea smeritã de a exista: slavã Tie, Doamne, slavã Tie. Atunci ne dãm seama cã avem mult mai mult timp pentru a ne ruga decât ne-am fi imaginat… Invocarea Numelui: rugãciunea celor care nu au timp sã se roage.

Celãlalt lucru pe care as vrea sã-l spun în legãturã cu “sfintirea Numelui” este cã nu existã, pentru Iisus, o separare staticã între sacru si profan, nu existã reguli care sã despartã curatul de necurat. Viata noastrã de zi cu zi se miscã între Kiddouch haschem, “sfintirea Numelui” si Hilloul haschem, “profanarea Numelui” si hotarul este într-o continuã miscare, el trece prin inima noastrã, prin gura care grãieste din prisosul inimii, prin privire.

Totul poate fi sfintit, de vreme ce, spune Zaharia, “orice vas va fi închinat Domnului”, iar “cinstea si slava” popoarelor vor intra în Noul Ierusalim, spune Apocalipsa. Nimeni nu este prin excelentã “bun” sau “rãu”; pentru un pedagog, un judecãtor si pentru orice om responsabil, aceasta este cheia legãturii cu ceilalti.

Si dacã tehnica ne elibereazã si ne va elibera din ce în ce mai mult de muncile fizice extenuante si de stereotipiile intelectuale, este pentru ca sã putem regãsi posibilitatea de a sfinti Numele prin simplul contact cu materialele, prin practicarea unei arte, prin controlul calm al inteligentei încorporate în masini (lucru imposibil în afara unei revolutii culturale).

(Tatăl nostru – Tâlcuire de Olivier Clement)

Advertisements

Single Post Navigation

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: