Tatăl Nostru

Tâlcuiri ale Sfinților Părinți la rugăciunea Domnească

Sã vinã Duhul tãu cel Sfânt si sã ne împãrtãșeascã de Împãrãția Ta (Olivier Clement)

Tatăl nostru, Carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău; Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi; Şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin!”

Dupã Tatãl si Cuvântul prin care acesta se reveleazã, iatã-L si pe Duhul Sfânt. Cãci o variantã foarte veche a Evangheliei dupã Luca înlocuieste “Vie Împãrãtia Ta” prin “vie Duhul Tãu cel Sfânt”.

Sã vinã Duhul tãu cel Sfânt si sã ne împãrtãseascã de Împãrãtia Ta: slava Ta, schekhinah, energiile Tale, harul Tãu, lumina Ta, viata Ta, puterea Ta, bucuria Ta… toate acestea înseamnã un singur lucru.

Împãrãtia, cerul nou si pãmântul nou sunt cerul si pãmântul înnoite în Hristos, pãtrunse de harul Duhului, care este viata curatã, eliberatã de sub stãpânirea mortii. Lumea în Hristos constituie adevãratul “rug aprins”, spune Maxim Mãrturisitorul. Dar acest foc este acoperit de zgurã si cenusã, învelisul opacitãtii si al urii noastre, al oricãrei complicitãti cu puterile haosului, ale întunericului.

“Vie împãrãtia ta” înseamnã sã pregãtim, sã anticipãm cea de-a doua venire a lui Hristos, îndepãrtând zgura si cenusa. Cãci Împãrãtia a cãrei venire o cerem este deja în mod tainic prezentã, fiecare celebrare euharisticã anticipeazã Parusia si existã în viata fiecãruia clipe euharistice, scântei din Parusie.

Nu trebuie sã ne temem de aceste momente, de aceastã plenitudine – “pleroforia” – de care vorbesc cei înduhovniciti. Clipe de rugãciune tãcutã, de rugãciune dincolo de rugãciune, când inima se aprinde, clipe de tensiune creatoare sau de încredere seninã, când lumina celei de-a opta zi tâsneste într-o intuire a adevãrului, a frumusetii, sau într-o adevãratã întâlnire; sã descoperi “oceanul interior al unei priviri” si “pe celãlalt ca pe o minune”, spunea patriarhul Athenagoras, sau ca sã-l citãm tot pe el, sã te alãturi, în luna lui februar, doxologiei primului migdal în floare. Sau, poate, dupã chinurile agoniei, când fata unui mort se însenineazã si când, noteazã Franz Rosenzweig, “individul renuntând la cele din urmã rãmãsite ale individualitãtii sale si întorcându-se la origini, Sinele se trezeste la unicitatea ultimã, la singurãtatea ultimã…”

În toate aceste momente, si se cunosc si multe altele, Împãrãtia ne atinge în mod tainic. Atunci totul e atât de usor, nu mai este moarte, în sensul acelui cuvânt greu de neant, ci numai pasti, treceri; nu mai este exterioritate care desparte; iubirea e atât de mare încât chiar dorinta dispare; mai sunt numai chipuri, si chipul este numai privire, cum spune o omilie a lui Macarie; pãmântul e sfânt, e o tainã, si stelele, noaptea, sunt semnele de foc pe care ni le fac cetele îngeresti.

Sã fim bine întelesi. Existã o apropiere narcisistã, grotesc sau tragic avidã de plãcere, de pofta de a fi. Aici se combinã cele douã patimi de cãpãtâi, lãcomia trupului si mândria cugetului… omul riscã atunci sã se descompunã, cum spunea Kirkegaard, în “mici eternitãti de plãcere”. Din fiinte si lucruri, el nu vede – si aici limbajul este semnificativ – decât ceea ce cade sub incidenta simturilor, ceea ce se poate gusta.

Dar plãcerea, bucuria de a fi, resimtite cu o anumitã distantare interioarã, cu recunostintã, în respectul pentru fiinte si lucruri si în sfintirea Numelui, acestea pot deveni o bucurie nepãtimasã, în sensul ascetic al cuvântului “patimã”, adicã neidolatrã. Ele sunt atunci amintire a raiului, preînchipuire a Împãrãtiei… Ritmul respiratiei – “sã respiri, o, nevãzut poem!”, spune Rilke -, mireasma pãmântului dupã furtunã, nesfârsita, isihasta rãsucire si dezrãsucire a valurilor si a nebuloaselor, “cântarea cântãrilor” unei mari si nobile iubiri, în care trupurile sunt aroma sufletelor, toate acestea pot deveni amintire a raiului, preînchipuire a Împãrãtiei.

Actul creator care genereazã frumusetea si iradiazã viatã si iubire, surâsul unui copil foarte mic, care îsi descoperã existenta în mirosul, privirea si vocea mamei, toate pot deveni amintire a raiului, preînchipuire a Împãrãtiei. În Duhul, în marea suflare a lui Dumnezeu celui viu, poruncile lui Hristos – care se rezumã în iubirea de Dumnezeu si în iubirea pentru aproapele si pentru tine însuti: e atât de greu sã te accepti – si totusi: “iubeste-ti aproapele ca pe tine însuti” -, poruncile lui Hristos ne apar ca niste cãi ale responsabilitãtii si comuniunii.

Revelatia Împãrãtiei constã cu adevãrat în aceea cã nimic nu este mai presus de persoanã si de comuniunea dintre persoane. Dreptate, adevãr, frumusete, înceteazã de a mai fi niste legi, pentru a deveni energii vitale: mai mult, participarea noastrã, prin umanitatea lui Hristos, la energiile divine corespunzãtoare.

Si dacã nu reusesti sã “pãzesti poruncile”, nu te considera niciodatã pierdut, nu te crispa într-un mod moralizator sau voluntarist. Mai în adânc, mai jos chiar decât rusinea si decãderea ta, se aflã Hristos. Întoarce-te cãtre El, lasã-L sã te iubeascã, sã-ti dea din puterea Lui. Degeaba te îndârjesti la suprafatã, inima e cea care trebuie sã se transforme.

Nici mãcar nu trebuie sã începi prin a încerca sã-L iubesti pe Dumnezeu, ci numai sã întelegi cã El te iubeste. Si dacã iubirii i se rãspunde cu iubire, dacã inima profundã se trezeste, atunci însãsi viata lui Hristos, adicã suflarea Duhului va creste în tine. Va trebui numai, si chiar o vei dori de acum încolo, sã îndepãrtezi piedicile, împietrirea, tot noroiul care astupã izvorul din strãfundul sufletului tãu.

Va trebui, la un moment dat, sã respiri mai profund decât aerul acestei lumi, “sã respiri Duhul”, cum spune Grigorie Sinaitul; fie ca acest suflu din tine sã întâlneascã, sã elibereze, sã exprime geamãtul creatiei, asteptarea cosmosului, despre care întreaga Biblie ne spune cã e în lãuzie, în facere: cosmogenezã si, de la Întrupare încoace, hristogenezã (de ce n-am relua, în afara unei sistematizãri contestabile, termenii introdusi de Teilhard?), unde omul trebuie sã se comporte ca un rege, un preot, un profet…

(Tatăl nostru – Tâlcuire de Olivier Clement)

Advertisements

Single Post Navigation

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: