Tatăl Nostru

Tâlcuiri ale Sfinților Părinți la rugăciunea Domnească

Trebuie sã știi sã privești cerul, sã te lași inundat de el (Olivier Clement)

Tatăl nostru, Carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău; Vie împărăţia Ta;facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi; Şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin!”

“Cerurile”, aici, aratã caracterul inaccesibil, abisal al Tatãlui, un Dumnezeu dincolo de Dumnezeu, hypertheos, spune Dionisie Areopagitul. Te apropii de El sondându-i absența, este asa-numita teologie negativa, de care vorbeam cu putin înainte: inteligenta îsi mãsoarã propriile limite, auzind în acelasi timp murmurul, tot mai îndepãrtat, al oceanului dumnezeiesc.

Urmeazã momentul când orice activitate mentalã se opreste, omul se reculege si tace, el devine asteptare purã. Trebuie sã existe în viata noastrã de zi cu zi astfel de momente de înfiorare tãcutã. Pãrintii vorbesc, de exemplu, despre fiorul care pune stãpânire pe om atunci când, ajuns la marginea unei faleze înalte, vede marea desfãsurându-se ametitor înaintea lui.

Trebuie sã stii uneori sã te opresti si sã asculti linistea, sã te bucuri de ea, sã te uimesti, sã te faci asemeni unei cupe. Aceasta se poate întâmpla într-un moment de liniste, acasã, într-o camerã unde ai rãmas singur, într-o bisericã deschisã dintr-un oras mare, la o plimbare în pãdure, poate apãrea la lectura Evangheliei, pe care trebuie sã ne strãduim sã o citim zilnic, a unui psalm, a unui text duhovnicesc, la un cuvânt care-ti merge la suflet, care te pãtrunde: atunci nu mergi mai departe, ci te opresti, într-o asteptare tãcutã, uneori împlinitã.

Dar de ce tocmai Cerul trebuie sã slujeascã drept simbol pentru transcendentã? De bunã seamã pentru cã azurul profund – mai ales în tãrile mediteraneene – este dincolo de puterea noastrã de cuprindere si în acelasi timp pretutindeni prezent, învãluind totul si pãtrunzându-l cu lumina sa.

În limbile arhaice divinitatea este desemnatã printr-un cuvânt care înseamnã “cer sclipitor”.

Trebuie sã stii sã privesti cerul, sã te lasi inundat de el, purificat pânã în strãfundul sufletului. De ce atâtia tineri, care nu merg niciodatã la bisericã, escaladeazã aceste locuri înalte, care sunt muntii, dacã nu pentru a intra cumva în azur? De ce se duc spre mãrile meridionale unde apa si cerul se confundã într-o sferã de plenitudine, de un albastru pur?

“A fost regãsitã. Ce? Eternitatea. Este marea contopitã cu soarele”.

Totusi, revolutia tulburãtoare a timpurilor moderne a însemnat descoperirea unui cer gol si nesfârsit, unde nici Dumnezeu, nici omul nu par sã-si mai gãseascã locul. Cerul însufletit al Psalmilor si al cãrtii lui Iov a devenit absentã întunecatã.

Nesãbuitul de Nietzsche Îl cautã în zadar pe Dumnezeu într-o lume în care pãmântul o ia razna neluat în seamã, unde nu mai existã sus si jos si unde e din ce în ce mai frig. Astfel, emotia datã de azurul sclipitor riscã sã se transforme într-un divertisment de vacantã. Altundeva trebuie regãsit cerul divin.

Altundeva? În “inimã”, ne spun ascetii. În centrul centrului, în profunzimea cea mai adâncã, unde toatã fiinta noastrã se adunã si se deschide într-un abis de luminã: cerul interior, culoare de safir, scria Evagrie Ponticul.

Una dintre lucrãrile noastre zilnice este tocmai aceea de a trezi în noi energiile profunde ale inimii. Obisnuim sã trãim în capul si în simtul nostru, cu inima stinsã. Or, numai ea poarte fi creuzetul unde se metamorfozeazã inteligenta si dorinta, si chiar dacã nu ajungem pânã la abisul de luminã, de acolo pot tâsni scântei si o tresãrire puternicã si dulce ne va aprinde inima.

Trebuie sã regãsim sensul acestei emotii ne-emotionale, al acestui sentiment ne-sentimental, al acestei vibratii linistite, dar care rãscoleste întreaga fiintã, când ochii se umplu de lacrimi de uimire si recunostintã într-o tandrete ontologicã, o liniste împãrtãsitã, cum spuneam mai înainte. Aceasta nu este numai treaba cãlugãrilor, ci lucrarea smeritã a tuturor, si as adãuga cã este si o problemã de culturã.

În Pavilionul cancerosilor de Soljenitsîn, o tânãrã, responsabilã a unui serviciu dintr-un spital, îsi întreabã seful, pe “bãtrânul doctor”, de unde îi vine capacitatea de empatie cu pacientii si legatã de ea, siguranta diagnosticului. El îi rãspunde cã a fost mult timp adâncit, iluminat de dragostea unei femei si cã dragostea, dacã e acel dar atât de rar de a sti cã un altul existã, poate cu adevãrat sã spargã o “inimã de piatrã” si s-o transforme într-o “inimã de carne”.

Dar, adaugã “bãtrânul doctor”, sunt ani de când femeia aceasta a murit. De atunci el are nevoie ca în anumite momente sã se retragã, sã se închidã în el sã amuteascã pe dinãuntru, sã-si linisteascã inima pânã la a se transforma într-un lac încremenit pe suprafata cãruia se reflectã luna si stelele. Linistea si pacea fac posibilã venirea Tatãlui “care este în ceruri” si pe oglinda inimii astfel cercetatã se înscrie adevãrul fiintelor si al lucrurilor.

Si este si o chestiune de culturã. Avem nevoie de muzicã, de poeme, de romane, de cântece, de o întreagã artã, chiar si una comunã, care sã ne trezeascã fortele inimii.

Uneori, în metrou, la Paris, îmi ajunge la urechi un cântec din zonele înalte ale Americii Latine: el urmeazã granita sinuoasã dintre iubire si moarte, dintre revoltã si slãvire. Sau altceva: marea poveste de dragoste a literaturii arabe este cea dintre Magmân si Laylâ. Magmân, nebunul, o iubeste pe Laylâ – noaptea. Laylâ îl iubeste pe Magmân dar nu-i dezvãluie taina ei, ci dispare în desert, în chip de gazelã. De aici înainte Magmân este hãrãzit rãtãcirii si cãutãrii. Avem nevoie de cântarea lui Magmân, avem nevoie de frumusete, dar nu de o frumusete de posedat, cum este cazul adesea în zilele noastre, ci tocmai de de-posedat si poate de comuniune, de acea “frumusete care creazã orice comuniune”, spune Dionisie Areopagitul.

Iar Sfântul Ioan Scãrarul vorbeste de acea “cântare profanã, care duce la bucuria interioarã, la dragostea dumnezeiascã, la lacrimile de sfintenie”. Geniul crestinismului este în mod tainic, “filocalic”, iar “filocalie” înseamnã “iubire de frumos” si frumusetea nu trebuie rezervatã cultului, ascezei, ea trebuie sã strãluceascã si în culturã.

(Tatăl nostru – Tâlcuire de Olivier Clement)

Advertisements

Single Post Navigation

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: