Tatăl Nostru

Tâlcuiri ale Sfinților Părinți la rugăciunea Domnească

Archive for the category “Ci ne izbăvește de cel viclean (versetul 12)”

Atunci când vorbim de “cel rãu”, nu trebuie sã privim spre vecin, ci în propria noastrã ogradã (Olivier Clement)

Tatăl nostru, Carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău; Vie împărăţia Ta;facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi; Şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin!”

Lumea zace într-o mare de rãu. Rãul nu este numai haosul, absenta fiintei, ci dovada unei inteligente perverse care, prin orori sistematic absurde, vrea sã ne vadã îndoindu-ne de Dumnezeu si de bunãtatea Sa. Într-adevãr, nu este vorba numai de “lipsa binelui”, cum spun pãrintii, nu numai aceastã “lipsã de a fi”, prin care Lacan definea omul, ci de cel viclean, cel Rãu, nu materia, nici trupul, ci cea mai înaltã inteligentã întoarsã spre propria sa luminã…

Adorno a scris cã dupã Auschwitz – voi adãuga dupã Hiroshima si Gulag – n-ar mai trebui scrise poeme. Dar eu cred cã se poate, cã trebuie sã se scrie poeme, cã se poate si cã trebuie sã se vorbeascã mereu de Dumnezeu, dar poate altfel. Trebuie spus cã Dumnezeu n-a creat rãul si cã nici mãcar nu l-a permis. “Chipul lui Dumnezeu siroieste de sânge în umbrã”, spunea Léon Bloy într-o expresie citatã adesea de Berdiaev.

Dumnezeu primeste rãul în plinã fatã, asa cum Iisus primea palmele cu ochii legati. Strigãtul lui Iov se înaltã mereu si îsi plânge copiii. Dar rãspunsul lui Iov a fost si rãmâne dat: este Crucea. Este Dumnezeu cel Rãstignit pentru tot rãul din lume, dar care face sã izbucneascã din întuneric o imensã fortã de Înviere. Paștele este schimbare la fatã în adânc. “Izbãveste-ne de cel rãu” înseamnã: Vino, Doamne, Iisuse, vino, Tu care ai venit deja ca sã biruiesti iadul si moartea, Tu care spuneai cã l-ai vãzut pe “Satan cãzând ca un fulger din cer” (Lc. 10, 18). Aceastã biruintã este prezentã în adâncul Bisericii. Noi luãm din ea putere si bucurie, ori de câte ori ne împãrtãsim. Si dacã Hristos o pãstreazã tainicã, este pentru cã vrea sã ne asocieze ei. “Izbãveste-ne de cel rãu” e o rugãciune activã, o rugãciune care ne angajeazã.

Întreaga Bisericã este angajatã în aceastã luptã ultimã, care nu este pentru biruintã, ci pentru descoperirea ei: de la cãlugãrii care cautã lupta corp la corp cu puterile întunericului, astfel încât mânãstirile si chiliile pustnicilor sunt ca niste paratrãsnete spirituale ale lumii, pânã la cei mai umili dintre noi, cuibãriti de teamã lângã crucea lui Hristos, si care se strãduiesc cu rãbdare, zi de zi, sã lupte împotriva tuturor formelor rãului din noi, din jurul nostru, din culturã si societate, care refac strâns tesãtura vietii, pe care nu înceteazã sã o desire cel numit în Scripturã “Stãpânitorul mortii”.

Fiecare facere de bine curatã, neideologicã, neconstrângãtoare, fiecare gest de dreptate si milã, fiecare scânteie de frumusete, fiecare cuvânt spus în adevãr, topeste zgura care acoperã încã biruinta lui Hristos asupra “celui care dezbinã”. Sã nu uitãm cã, atunci când vorbim de “cel rãu”, nu trebuie sã privim spre vecin, ci în propria noastrã ogradã. Sã nu uitãm nici cã cei mai mari oameni duhovnicesti – sfântul Isaac Sirul, de exemplu, sau acel “nebun pentru Hristos”, de care vorbeste “Misionarul în Siberia” -, cei mai realisti, cei care chiar au vãzut iadul, s-au rugat nu numai: “Izbãveste-ne de cel rãu”, ci si “dacã e cu putintã, izbãveste-l si pe cel rãu de rãu, cãci si el este fãptura Ta…”

Si pe noi, care ne rusinãm cã suntem crestini, sau, dimpotrivã, facem din crestinism, din credinta noastrã, stindardul superioritãtii si al dispretului.

Pe noi care vorbim de “îndumnezeire” si care suntem adesea atât de putin umani, “izbãveste-ne de rãu”.

Pe noi, care vorbim cu atâta usurintã de dragoste si care nu stim nici mãcar sã ne respectãm unii pe altii, “izbãveste-ne de rãu”.

Si pe mine, un om al nelinistii si al chinurilor, împãrtit atât de adesea, atât de putin sigur cã exist si care îndrãznesc sã vorbesc – Biserica e singura mea scuzã – despre Împãrãtie si despre bucuria ei, “izbãveste-mã de rãu”.

“O, Tu, cel ce esti unic, sã nu-mi ascunzi amintirea acestor suferinte în ziua când mã vei curãti de tot rãul, ca si de tot binele si când îi vei pune pe ai Tãi, pe surâzãtori, sã mã îmbrace în hainã de luminã (O.V. de L. Milosz).

Sfântul Francisc de Sales a prezis cã într-un moment hotãrâtor al istoriei se va produce asa-numita decatenatio sanctorum, “scoaterea din lanturi a sfintilor”. Deocamdatã, avem rugãciunea si asteptarea.

Alãturarea în Hristos, Dumnezeu adevãrat si om adevãrat, a contemplatiei traditionale si a aventurii moderne de cãutare a lui Dumnezeu, întâlnirea între Occidentul si Orientul crestin, constituie fãrã îndoialã tot atâtea conditii favorabile acestei decatenatio. Iatã acum sâmbãta sfântã, când coborârea la iad devine biruintã asupra iadului, când se pregãteste întoarcerea lui Hristos, sau mai degrabã întoarcerea universului si a umanitãtii, prin Hristos, la Tatãl, pentru ca El sã poatã sterge în sfârsit “toatã lacrima din ochii nostri” (Ap. 21, 4).

“Ca a Ta este împãrãtia, puterea si slava”, altfel spus, crucea, dragostea si viata în sfârsit biruitoare, “a Tatãlui, a Fiului si a Sfântului Duh” si adaugã ortodocsii “în vecii vecilor. Amin.”

(Tatăl nostru – Tâlcuire de Olivier Clement)

Autorul direct sau indirect al ispitei este întotdeauna diavolul (IPS Bartolomeu Anania)

Tatăl nostru, Carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău; Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi; Şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin!

Aceasta este o cerere care, într’adevar, are nevoie de o explicaţie mai largă, deoarece nu puţini sunt cei ce se întreabă, nedumeriţi: Cum e posibil ca Dumnezeu să ne ducă la păcat?…

Nedumerirea vine de acolo că, în mentalitatea şi vorbirea curentă, cuvântul ispita este înţeles că păcat. În realitate, sensul prim (şi principal) al cuvântului original, din textul grecesc, înseamnă încercare, test, probă, examen, experienţă, o cumpănă din care poţi ieşi biruitor sau înfrânt. În acest sens e folosit în vorbirea curentă, mai ales în mediile eclesiastice. Când cineva spune: Am trecut printr’o mare ispită, înseamnă că a trecut printr’o grea încercare (de ordin financiar, moral, politic sau social) sau printr’o boala ameninţătoare, din care a scăpat cu bine.

Încercare poate fi şi un moment crucial sau o perioadă dificilă. Ambele sensuri le găsim în preafrumoasa carte Înţelepciunea lui Isus, fiul lui Sirah, din Vechiul Testament: Dacă vrei să-ţi faci un prieten, pune-l mai întâi la’ncercare şi nu te grăbi să i te destăinui; căci îţi e prieten atât cât îi este lui bine, dar la vreme de’ncercare nu-ţi va rămâne alături. În cel de al doilea sens îl foloseşte Iisus în parabolă semănătorului: unii cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă. Sfântul Apostol Petru, în contextul calomniilor pe care păgânii le proferau la adresa creştinilor cu scopul de a-i discredita şi, mai mult, de a-i provoca la reacţii nesăbuite, le scrie celor din urmă: Iubiţilor, nu vă miraţi de focul aprins între voi că să va’ncerce,… ci, de vreme ce sunteţi părtaşi la suferinţele lui Hristos, bucuraţi-vă.

Încercarea poate veni de la diavol, căruia Dumnezeu i-a acordat libertatea (totuşi, limitată) de a-l supune pe om unor probe de tărie în credinţă sau comportament. Pe lângă celebrul exemplu al lui Iov, îl avem şi pe acela al apostolilor, pe care Iisus, adresându-i-Se lui Petru, îi avertizează înainte de patima Sa: Simone, Simone, iată că Satana v’a cerut să vă cearnă că pe grâu; dar Eu M’am rugat pentru tine ca să nu-ţi piară credinţa; iar tu, oarecând revenindu-ţi, întăreşte-i pe fraţii tăi. Ce a urmat, cunoaştem.

De altfel, nu putem trece cu vederea că Însuşi Iisus, ca om (accentuez: ca om), înainte de a fi ieşit la propovăduire a fost ispitit în pustie de însuşi diavolul, care L-a supus unor probe de rezistenţă materială şi spirituală.

De asemenea, ştim că viaţa Mântuitorului nu a fost scutită de strâmtorări şi ameninţări, pe care El însuşi le numeşte încercări. După incidentul cu cei doi fii ai lui Zevedei, înainte de patimă, le spune ucenicilor: Eu, în mijlocul vostru, sunt asemenea celui ce slujeşte; iar voi sunteţi cei ce-aţi rămas cu Mine în încercările Mele.

În numeroase cazuri, încercările I-au venit din partea fariseilor şi cărturarilor, care căutau să-L pună în încurcătură prin întrebări meşteşugite, dilematice, menite să-L discrediteze în ochii poporului. În limbajul nou-testamentar, încercările de acest fel sunt numite, de-a dreptul, ispitiri: Şi au venit la El fariseii, ispitindu-L şi zicând:… Şi urmează întrebarea, fie că e vorba de semnele vremii, de căsătorie, de banul dajdiei sau despre aproapele.

Nu e mai puţin adevărat însă că Iisus, în replică, foloseşte aceeaşi metodă, spre a le demonstra adversarilor că mai degrabă ei pot cădea în curse de acest fel. La un moment dat, vin la El arhiereii şi bătrânii poporului şi-L întreabă (citez textul din Luca): Cu ce putere faci tu acestea? (e vorba de minuni), şi cine este cel ce ţi-a dat această putere? La care El răspunde: Vă voi întreba şi eu pe voi un cuvânt. Spuneţi-mi: Botezul lui Ioan, din cer era, sau de la oameni? Iar ei socoteau în sinea lor, zicând: Dacă noi vom zice: Din cer!, el ne va spune: Atunci, de ce nu i-aţi dat crezare?; iar de vom zice: De la oameni!, tot poporul ne va ucide cu pietre, fiindcă este încredinţat ca Ioan e profet. Şi au răspuns că nu ştiu de unde era. Şi Iisus le-a zis: Nici Eu nu vă spun cu ce putere fac acestea!… Ei bine, celor ce se întreabă dacă Iisus a surâs vreodată sau dacă avea simţul umorului, le punem în fata această scenă nou-testamentară. Iisus însă le răspundea adversarilor cunoscându-le gândul şi intenţiile, că unul ce era capabil să le cerceteze universul lăuntric. Această capacitate, desigur, o are şi Dumnezeu-Tatăl. Iată ce spune prin gura Profetului Ieremia: Eu, Domnul, Eu sunt cel care’ncearcă inimile şi scrutează rărunchii, fapt atestat şi de Apostolul Pavel în îndemnul sau către creştinii din Tesalonic: Să-I plăcem lui Dumnezeu Care ne încearcă inimile.

Revenim acum la cuvântul ispită. Dacă sensul său principal este acela de încercare, de abia în al doilea rând (şi ultimul) el înseamnă tentaţie spre rău, proprie naturii omului de după cădere. Autorul ei, direct sau indirect, este întotdeauna diavolul, şi niciodată nu vine de la Dumnezeu. Ne-o spune lămurit Sfântul Apostol Iacob: Nimeni, când este ispitit, să nu zică: De la Dumnezeu sunt ispitit!, pentru că Dumnezeu e la adăpost de ispita răului şi El în Sine nu ispiteşte pe nimeni; ci fiecare este ispitit de propria sa pofta atunci când e tras şi momit de ea.

Diavolul, într’adevar, are îngăduinţa lui Dumnezeu de a-l ispiti pe om – sau de a-l încerca -, dar libertatea lui e limitată, chiar dacă la extremă. În cazul lui Iov, Dumnezeu îi spune diavolului: Iată, ţi-l dau pe mână; numai de viaţa lui să nu te-atingi. Atâta vreme cât omul trăieşte, restaurarea normalităţii e posibilă oricând (ceea ce, de altfel, s’a şi petrecut cu Iov). Mai mult, odată cu îngăduinţa de a fi ispitit, Dumnezeu îi oferă omului şi modalităţile de a-şi depăşi impasul. Iată ce le spune Pavel creştinilor din Corint: Ispită nu v’a cuprins decât la măsură omenească. Dar Dumnezeu nu va îngădui să fiţi ispitiţi mai mult decât vă stă’n putere, ci odată cu ispita vă va aduce şi calea de a ieşi din ea. Un exemplu concret îl avem în istoria poporului evreu din vremea Vechiului Testament. Cetatea Betulia era încercuită de o uriaşă armata asiriană, iar locuitorii ei, rămaşi şi fără apă, nu mai aveau nici o nădejde de scăpare. Din mijlocul lor s’a ridicat însă Iudita, care i-a încurajat spunându-le: Să-I mulţumim Domnului, Dumnezeului nostru, pentru aceea că ne încearcă, aşa cum a făcut-o cu părinţii noştri. Dumnezeu, intr’adevar, îi pusese la grea încercare, dar tot El le-a rânduit-o pe Iudita, eroina care avea să intre în istorie prin curajul şi iscusinţa cu care şi-a salvat poporul.

Nici o clipă însă nu trebuie să uităm că ispita – atât ca încercare, cât şi că tentaţie – nu e o fatalitate, un imperativ existenţial din care libertatea omului trebuie exclusă. Dimpotrivă, ea poate fi evitată sau depăşită nu doar prin ajutorul lui Dumnezeu, dar şi prin voinţa omului de a beneficia de asistența divină; dacă o refuză, nici Dumnezeu nu poate face nimic. Mai mult, insul poate fi ajutat şi de semenii săi. Iată ce le spune acelaşi Pavel creştinilor din Galatia: Fraţilor, chiar dacă va cădea un om în vreo greșală, voi, cei duhovniceşti, îndreptăţi-l pe acesta cu duhul blândeţii, veghind asupra ta însuţi, ca să nu cazi şi tu în ispită. Aşadar, înclinaţia omului spre rău este atât de generală, iar tentaţia spre păcat e atât de puternică, încât până şi omul duhovnicesc este ameninţat cu căderea. Iată de ce rugăciunea Domnească, folosind pluralul, e pusă la îndemâna noastră a tuturor, deopotrivă drepţi şi păcătoşi, fiindcă toţi avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, fie să ne menţinem intru dreptate, fie să ne îndreptăm.

Aici însă trebuie să fac, neapărat, o precizare. E vorba de vechea expresie: şi nu ne duce pe noi în ispită, traducere menită să descumpănească până şi minţile cele mai luminate, unele chiar evitând s-o abordeze. Într’adevar, e greu de admis că Dumnezeu este acela care ne duce în ispită. Ar însemna că El stă în spatele omului şi, practic, îl împinge spre tentaţia de a face răul. Verbul original e ambivalent, el însemnând, în funcţie de context, a duce şi a aduce. Aşadar, cererea: şi nu ne duce pe noi în ispită înseamnă: şi nu ne aduce în situaţia de a fi tentaţi să facem răul, sau: nu ne lasă să ne apropiem de încercarea grea. Noi ştim că tentaţia vine de la diavolul, că el e înşelător (i se spune chiar Ispititorul) şi că noi, slabi fiind, putem lesne cădea, şi tocmai de aceea Îl rugăm pe Dumnezeu să nu ne lase singuri, ca să-I mulţumim după ce ne-a izbăvit sufletul din moarte şi picioarele din alunecare, cum spune Psalmistul. Sfântul Ioan Gură de Aur e de părere că textul acesta e menit să ne alunge trufia de a crede că noi-înșine putem provoca ispitele, gândind că le-am birui prin propriile noastre puteri.

Din toate acestea vă rog să reţineţi un fapt esenţial, pe care să-l aveţi în minte ori de câte ori rostiţi această cerere: În nici un caz ea nu poate avea sensul de: nu ne duce pe noi în (sau la) păcat, ci: nu ne duce pe noi în încercare.

Mai mult, Îi cerem să ne izbăvească de Cel-Rau (nume care se scrie majusculat spre a se vedea că nu e vorba de rău ca principiu, ci de Cel-Rau că persoană, adică diavolul). Dumnezeu este Cel care ne poate opri din înclinarea noastră spre ispita sau ne poate face s’o ocolim, dar, repet, pentru aceasta e nevoie şi de colaborarea fiecăruia dintre noi, ca persoană liberă. Şi, iarăşi repet, colaborarea nu se reazemă doar pe credinţă, ci şi pe roadele credinţei şi iubirii.

Ca să închei încercarea de tâlcuire a Rugăciunii Domneşti, vă ofer un citat din Apocalipsă, o făgăduinţă pe care Mielul i-o adresează Bisericii din Filadelfia: Pentru că tu ai păzit cuvântul răbdării Mele, şi Eu te voi păzi pe tine de ceasul încercării, cel ce peste toată lumea va să vină că să-i încerce pe cei ce locuiesc pământul.

(IPS Bartolomeu Anania – Tâlcuire la rugăciunea “Tatăl Nostru”)

Diavolul este pricina tuturor relelor (Sf. Ioan Gură de Aur)

Tatăl nostru, Carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău; Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi; Şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin!”

În aceste cuvinte Domnul ne arată lămurit nimicnicia noastră şi ne potoleşte trufia, învăţându-ne să fugim de lupte şi să nu le căutam. Aşa victoria ne va fi mai strălucită, iar înfrângerea diavolului mai ruşinoasă. Când suntem târâţi în lupte, da, atunci trebuie să le înfruntăm cu curaj; dar dacă nu suntem chemaţi, să stăm liniştiţi şi să aşteptăm timpul luptelor, ca să arătăm şi că nu umblam după slava deşartă şi că suntem curajoşi.

“Cel rău” este numit aici diavolul. Domnul ne porunceşte să purtăm cu el război neîmpăcat şi ne arată că diavolul nu-i prin fire aşa. Ca răutatea nu vine de la fire, ci de la voinţa. Diavolul este numit prin excelenţă aşa din pricina covârşitoarei lui răutăţi şi din pricină că duce cu noi război neîmpăcat, fără ca noi să-l fi nedreptăţit cu ceva. De aceea Domnul nici n-a spus: “Izbăveşte-ne de cei răi”, ci “de cel rău”, învăţându-ne să nu purtăm ura semenilor noştri pentru relele pe care le suferim de la ei, ci să mutăm ura noastră de la ei la diavol pentru că el este pricina tuturor relelor.

(Sfântul Ioan Gură de Aur – Tâlcuire la Tatăl Nostru)

Slobozeşte-ne de rău şi umple-ne de bine! (Sf. Nicolae Velimirovici)

Tatăl nostru, Carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău; Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi; Şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin!”

Cine ne va slobozi de rău dacă nu Tu, Tatăl nostru? Cine va întinde mâinile către copiii ce se îneacă dacă nu tatăl lor? Pe cine priveşte mai mult curăţenia şi frumuseţea casei dacă nu pe stăpânul ei? Tu ne-ai chemat dintru nimic ca să fim ceva, dar noi legăm prieteşug cu răul şi astfel ne întoarcem în nimic. Înfăşurăm în jurul inimii noastre şarpele de care ne temem cel mai mult. Din toată puterea noastră strigăm împotriva întunericului, dar întunericul trăieşte în sufletele noastre: microbii întunericului şi microbii morţii.

Ne luptăm într’un glas cu răul, iar răul se strecoară pe tăcute în casa noastră; în timp ce noi strigăm, răul cucereşte poziţie după poziţie şi ajunge mai aproape de inima noastră. Stai, Preaînalte Tată, stai între noi şi rău, şi vom înălţa inimile noastre, şi răul are să sece cum seacă sub arşiţa soarelui izvorul de lângă cale.

Tu eşti cu mult deasupra noastră şi nu simţi cum creşte răul, dar noi ne înăbuşim sub el. Iată, răul creşte în noi pe zi ce trece, sub ochii noştri, şi întinde îmbelşugatele sale roade în toate părţile. Soarele ne spune „Bună dimineaţa!” zilnic şi ne pune întrebarea: ce avem să-I arătăm Marelui nostru Împărat? Şi noi Îi arătăm doar vechile roade stricate ale răului. Dumnezeule, oare nu e ţărâna cea nemişcată şi fără viaţă mai curată decât omul care se află în slujba răului?

Iată, ne-am zidit casele şi castelele prin văi şi gropi ale pământului. Ţie nu-Ţi va fi greu să porunceşti râurilor Tale să înece toate aceste văi şi toate aceste gropi, curăţând pământul de oameni şi de faptele lor cele rele. Dar Tu eşti mai presus de mânia noastră şi de sfaturile noastre. Dacă ai asculta sfaturile omeneşti, ai fi nimicit lumea până la temelii şi Te-ai fi îngropat pe Tine Însuţi în ruine.

O, Cel mai înţelept dintre toţi taţii! Tu totdeauna zâmbeşti în frumuseţea şi nemurirea Ta cea dumnezeiască şi, iată, din zâmbetul Tău cresc stele! Întotdeauna preschimbi zâmbind răul nostru în bine şi altoieşti pomul binelui pe pomul răului, şi astfel vindeci cu răbdare Grădina Raiului cea lăsată în părăsire de către noi. Tu cu răbdare vindeci şi cu răbdare zideşti. Cu răbdare zideşti a Ta Împărăţie a binelui, Împăratul şi Tatăl nostru. Ne rugăm Ţie: slobozeşte-ne de rău şi umple-ne de bine, Tu, desăvârşită deşertare de rău şi umplere de bine.

(Sfântul Nicolae Velimirovici – Tâlcuire la rugăciunea “Tatăl Nostru” | Editura Predania)

Post Navigation