Tatăl Nostru

Tâlcuiri ale Sfinților Părinți la rugăciunea Domnească

Archive for the category “Și ne iartă nouă greșelile noastre (versetul 9)”

Iertarea: condiție fundamentală pentru a trăi liberi și senini în harul lui Dumnezeu (Olivier Clement)

Tatăl nostru, Carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău; Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi; Şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin!”

Iartã-ne nouã greselile, datoriile: Îi datorãm totul lui Dumnezeu. Nu existãm decât prin vointa Sa creatoare, prin si pentru Întruparea Sa, care ne deschide cãile desãvârsirii, care ne readuce la El si ne dã harul Sãu. “Creaturile sunt asezate pe cuvântul creator al lui Dumnezeu ca pe un pod de diamant, sub abisul infinitãtii dumnezeiesti, deasupra abisului propriului lor neant”, spunea Filaret al Moscovei.

A ne închide în noi însine, a refuza aceastã relatie care ne dã fiinta, înseamnã a ne lãsa pradã distrugerii si mortii, este nihilismul propriu-zis, mai ales dacã dãm cuvântului latinesc nihil, nimic, etimologia propusã de Pierre Bourtang: ne-hil, ruperea hilului, aceastã legãturã fragilã, dar singura vie, care uneste sãmânta cu pãstaia. Si chiar acolo, poate cã mai ales acolo, înnihil, Dumnezeu cel întrupat, rãstignit, coborât la iad, ne asteaptã pentru a ne ierta datoriile (pãcatele).

Ar trebui sã citãm textele cutremurãtoare ale lui Nicolae Cabasila despre mântuirea din dragoste: el scrie despre Hristos cã vine la noi de bunãvoie, îsi declarã iubirea si implorã iubirea noastrã sã rãspundã la a Sa. În fata unui refuz El nu se retrage si nu se supãrã din cauza jignirii. Respins, El asteaptã la usã. Ca un adevãrat îndrãgostit, El îndurã ocãrile si moare – pentru a învia si a ne învia, odatã ce L-am primit. “Pentru tot binele pe care ni l-a fãcut, Dumnezeu nu ne cere decât iubire, si în schimbul ei ne iartã toate greselile”.

Si Cabasila, el însusi laic, recomandã acelora ce trãiesc în lume, scurte meditatii, un fel de aduceri aminte. Sã ne amintim, în secunda în care facem un pas, pe stradã, cã Dumnezeu existã si cã ne iubeste. Nu exist decât prin Tine, în Tine, iartã-mã cã uit atât de adesea, ajutã-mã sã mã accept ca si creaturã a Ta, ca si cel dintâi dintre pãcãtosi, un pãcãtos iertat, un mãdular neînsemnat si dureros al trupului Tãu, al Bisericii Tale. Ajutã-mã sã mã accept, în aceste limite, pe care le vrei Tu, cu certitudinea cã Tu singur transgresezi orice limitã…

“Doamne, toate sunt în Tine, eu însumi sunt în Tine, primeste-mã”, spune un personaj al lui Dostoievski. Nu pot sã fac un pas, nu numai pe stradã, dar nici în viatã, decât amintindu-mi de iertarea si de milostivirea lui Dumnezeu si de vointa Sa ca eu sã exist, altfel sila de mine însumi si sentimentul suferintei mele m-ar dezintegra în neant – sau mai precis, în iad.

“Iartã-ne nouã greselile”, cãci Tu ne-ai sortit nouã, tuturor oamenilor, sã-Ti devenim fii în Fiul Tãu, în Iisus Hristos. “Iartã-ne pãcatele”, numai acest strigãt ne poate elibera, atât de narcisism cât si de descurajare, aceastã obosealã de a exista, care constituie fãrã îndoialã, în zilele noastre, o formã majorã a pãcatului.

Dar existã o conditie fundamentalã pentru ca sã putem trãi liberi si senini, în harul Dumnezeului nostru, aceea ca si noi sã-i iertãm pe cei care ne-au gresit nouã.

Cum sã nu amintim aici parabola datornicului care nu-si poate plãti datoria (Matei 18, 23-25) – si mai toti suntem astfel de datornici.

Un om datora împãratului o sumã imensã si nu era în stare s-o plãteascã. Avea deci sã fie vândut sclav, el si familia lui. Dar împãratul, cuprins de milã, îi iartã datoria. Odatã scãpat, slujitorul îl întâlneste pe tovarãsul lui, care îi datora o sumã modicã. Îl ia de gât cu cruzime si îl aruncã în închisoare. Stãpânul, înstiintat, îl dã pe mâna chinuitorilor, spunându-i: “Slujitor rãu, ti-am iertat datoria, pentru cã m-ai rugat. Se cuvenea, deci, ca si tu sã ai milã de aproapele tãu, asa cum eu am avut de tine” (Matei 18, 32-33).

Trebuie sã întelegem bine sensul parabolei. Dumnezeu nu-mi iartã greselile pentru cã, la rândul meu, le iert celor care-mi gresesc mie. Nu conditionez eu iertarea lui Dumnezeu. Ci pentru cã Dumnezeu mã iartã, mã readuce la El, mã lasã sã exist liber, în harul sãu, si pentru cã sunt coplesit de recunostintã, de aceea îi eliberez pe ceilalti de egocentrismul meu si-i las si pe ei sã trãiascã în libertatea harului …

Tot timpul asteptãm ceva de la ceilalti. Ei ne datoreazã dragostea, atentia, admiratia lor. Nu celãlalt mã intereseazã, ci satisfactia pe care el mi-o aduce. Materia din care sunt fãcut e vanitate si susceptibilitate. Si cum ceilalti mã dezamãgesc fãrã încetare si nu-si pot plãti datoriile, îi urmãresc cu ranchiuna mea, îmi hrãnesc pasiuni negative la adresa lor, mã pierd într-un hãtis de rãzbunãri greu de definit. Sau, dimpotrivã, cu aerul demnitãtii ofensate, mã retrag în coltul meu, sub masca unei indiferente trufase si îmi plãtesc eu însumi ceea ce altii îmi datoreazã, îmi plãtesc cu monezi false, e cazul s-o spunem.

Din punct de vedere psihologic nu existã scãpare în aceastã lume pecetluitã de moarte. Dar dacã întelegem cã lumea este un mormânt gol, inundat de o luminã venitã din altã parte, dacã întelegem cã Dumnezeu, în Hristos, ne iartã de datoria noastrã fundamentalã, moartea trupeascã si mai ales sufleteascã, atunci nu vom mai avea nevoie de sclavi ca sã ne putem crede noi însine zei.

Vom întelege cã ceilalti nu ne datoreazã nimic. Ceilalti nu îmi apartin. Fiecare dintre ei, ca si Dumnezeu, a cãrui imagine este, rãmâne o persoanã liberã, inaccesibilã, pe care nu as putea s-o stãpânesc decât rãpindu-i libertatea, adicã negând-o, la limitã, ucigând-o. Dar asa cum Dumnezeu cel de nepãtruns mi se reveleazã mie prin harul Sãu, si celãlalt, tot de nepãtruns mi se poate revela tot prin har. Si atunci înteleg cã totul e har, cum scria Bernanos în Jurnalul unui preot de tarã.

Desigur, oamenii au relatii de drept, legea îndepãrteazã de la ei, cel putin la modul superficial, instinctele ucigase, regleazã raporturile exterioare dintre oameni si îi pãzeste de arbitrar. Dar dincolo de asta este numai iertarea, primirea si câteodatã uimirea.

Sfântul, spunea Simeon Noul Teolog, este “sãracul care îsi iubeste fratii”. Sãrac, pentru cã nici el nu-si apartine, ci se naste fãrã încetare din Dumnezeu. De aceea este în stare sã fie aproapele tuturor … Noi nu suntem deloc sfinti. Totusi, în viata de zi cu zi, trebuie sã încercãm, fãrã pizmã, nici masochism, sã respectãm taina celuilalt, singurãtatea lui, relatia lui cu misterul.

Privind din aceastã perspectivã, cu cât îi cunosc pe ceilalti, cu atât îmi sunt mai necunoscuti. Merg cu ei “din început în început, prin începuturi fãrã de sfârsit”. Atunci când promiscuitatea, cenzura, vointa medicalã, pedagogicã sau pur si simplu dornicã sã înteleagã totul, atenueazã alteritatea, e de ajuns sã fi putin atent pentru cã apare un amãnunt incomod, care scapã schematizãrilor crude si atunci distanta se restabileste între mine si celãlalt, dureroasã si beneficã, distanta revelatiei.

Trebuie sã stiu uneori, în rugãciunea tãcutã, sã ajung în acel “punct zero” unde nu îmi mai apartin, unde nu mai exist prin mine însumi, ci numai în Dumnezeu, unde primesc harul de a sti cã ceilalti existã în afara mea, ca si mine, într-o interioritate la fel de profundã, unde sunt, cum spunea Evagrie Ponticul, “despãrtit de toti si unit cu toti”.

(Tatăl nostru – Tâlcuire de Olivier Clement)

Știu şi din propria mea experienţă că e greu să-ți ierți dușmanul (IPS Bartolomeu Anania)

Tatăl nostru, Carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău; Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi; Şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin!

Textul acesta e atât de limpede, încât nu cred că are nevoie de comentarii. Dificultatea nu este aceea de a-l înţelege, ci de a-i respecta clauza. Biata noastră condiţie pământeană, fricţiunile sociale, resentimentele, orgoliul rănit, pofta de răzbunare – împinsă uneori până la vendeta – ne împiedică chiar o reprezentare mentală a iertării totale, până şi a vrăjmaşilor noştri.

Cu toate acestea, porunca şi avertismentul Domnului sunt ferme: De veţi ierta oamenilor greşalele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; dar de nu veţi ierta oamenilor greșalele lor, nici Tatăl vostru nu va ierta greșalele voastre. Că e foarte greu – nespus de greu – să-ţi ierţi duşmanul o ştiu şi din propria mea experienţă, în pofida faptului că sunt credincios din copilărie, că mă numesc teolog şi că de o viaţă Îi slujesc Domnului.

Într’un moment greu al vieţii mele m’am dus la duhovnicul meu şi i-am spus: – De o bună bucată de vreme mă surprind că nu pot ierta pe cineva care mi-a făcut foarte mult rău, calomniindu-mă, întinzându-mi tot felul de curse şi pândindu-mă pe la toate colţurile. Ce să fac?… – Simplu, mi-a răspuns duhovnicul. Duşmanul pe care nu-l poţi ierta e ca o jivină pe care o duci în spate. Cel pedepsit nu e el, duşmanul, ci tu, care ai devenit robul propriilor tale resentimente. Leacul durează o fracţiune de secundă: Scutură-ţi jivina din cârcă, şi de îndată te vei simţi uşurat şi liber… Am făcut aşa, şi vă recomand această reţetă duhovnicească.

(IPS Bartolomeu Anania – Tâlcuire la rugăciunea “Tatăl Nostru”)

Noi facem începutul iertării noastre, noi suntem stăpânii judecării noastre (Sf. Ioan Gură de Aur)

Tatăl nostru, Carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău; Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi; Şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin!”

Apoi, pentru că se întâmpla să păcătuim şi după baia celei de a doua naşteri, Domnul Îşi arata şi aici multă Sa iubire de oameni şi ne porunceşte ca, pentru iertarea păcatelor, să ne apropiem de iubitorul de oameni Dumnezeu şi să spunem aşa: “Şi ne iartă nouă greşelile noastre, Precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” (Matei 6, 12).

Ai văzut ce covârşitoare iubire de oameni? După ce prin botez ne-a şters atât de multe păcate şi ne-a dat nespusa măreţie a darului Sau, ne învredniceşte iarăşi de iertare după ce păcătuim! Că rugăciunea aceasta se cuvine să o spună numai cei botezaţi, o arată şi legile Bisericii, dar şi cuvintele de la începutul rugăciunii – ca cel nebotezat nu poate să numească pe Dumnezeu Tată!

Aşadar, dacă rugăciunea aceasta se cuvine să fie rostită numai de cei botezaţi, iar ei se roagă pentru că au nevoie să li se ierte păcatele, urmează că nici după botez n-a pierit câştigul pocăinţei.

Dacă Domnul n-ar fi vrut să arate asta, nu ne-ar fi poruncit să ne rugăm aşa. Pentru că Domnul în această rugăciune aminteşte de păcate, pentru că ne porunceşte să ne cerem iertare, pentru că ne învaţă că putem să dobândim iertare şi pentru că prin aceasta ne-a făcut lesnicioasa cale, este lămurit că ştie şi că ne arată că putem, şi după botez, să ne curăţim păcatele; şi tocmai de aceea a pus în rugăciunea aceasta şi cererea pentru iertarea păcatelor.

Astfel, pentru că ne pomeneşte de păcate, ne învaţă să fim smeriţi; pentru că ne porunceşte să iertăm altora greşelile, îndepărtează din sufletul nostru duşmănia; pentru că ne tăgăduieşte şi nouă iertarea greşelilor dacă iertăm pe cei ce ne greşesc, ne dă bune nădejdi şi ne învaţă să filozofăm despre nespusa iubire de oameni a lui Dumnezeu.

Dar ceea ce trebuie mai cu seamă observat este că, în fiecare din cererile de până acum, Domnul a amintit întreaga virtute, cuprinzând în ea şi porunca de a nu purta duşmănie – că a sfinţi numele lui Dumnezeu înseamnă a duce o viaţă desăvârşită în toate privinţele; a se face voia Lui arată iarăşi acelaşi lucru; a putea să-I spui lui Dumnezeu: Tata înseamnă a arăta o vieţuire fără pată; în toate acestea este cuprinsă negreşit şi îndatorirea de a îndepărta din sufletul nostru orice ură faţă de cei ce ne-au greşit -, totuşi Hristos nu S-a mulţumit cu atâta, ci, vrând să arate cât de mult ţine la iertarea duşmanilor, o aminteşte în chip special;

Iar după ce termină rugăciunea, nu mai revine asupra nici unei alte porunci decât asupra acesteia, spunând aşa: “Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, vă va ierta şi vouă Tatăl vostru cel ceresc” (Matei 6, 14).

Prin urmare, noi facem începutul iertării noastre, noi suntem stăpânii judecării noastre. Şi pentru că nici unul din cei nesocotiţi, când este judecat, să nu-I poată aduce lui Dumnezeu nici o învinuire, mare sau mică, Dumnezeu te face pe tine stăpân, răspunzător al sentinţei şi-ţi spune: “După cum ai judecat, aşa te judec şi Eu! Dacă ierţi pe aproapele tău, te voi ierta şi Eu!

Cu toate că nu se potriveşte o iertare cu alta! Tu ierţi pentru că ai nevoie de iertare; Dumnezeu, însa, n-are nevoie de nimic; tu ierţi pe un om de aceeaşi fire cu tine; Dumnezeu, însa, iartă un rob; tu eşti vinovat de nenumărate păcate; Dumnezeu, însa, este fără de păcat. Şi cu toate acestea, şi aşa Dumnezeu Îşi arata iubirea Lui de oameni.

Ar putea, chiar fără asta, să-ţi ierte toate păcatele tale, dar vrea, şi pe această cale, să-ţi facă bine, dându-ţi nenumărate prilejuri să fii blând şi iubitor de oameni, să scoată din tine fiara, să stingă mânia şi prin toate să te înfrăţească cu mădularul tău.

Ce ai putea să spui? Că ţi-a făcut rău pe nedrept semenul tău? Dar tocmai aceasta înseamnă greşeală! Dacă ţi-ar fi făcut rău pe bună dreptate, fapta lui n-ar mai fi socotită greşeală. Dar şi tu te apropii de Dumnezeu ca să dobândeşti iertarea unor greşeli ca acestea, ba chiar cu mult mai mari. Şi înainte de a ţi se fi iertat păcatele te-ai bucurat de mari daruri din partea lui Dumnezeu: ai fost învăţat că ai suflet omenesc şi ai fost povăţuit să fii blând. Odată cu acestea te aşteaptă şi mare răsplată dincolo, dacă nu ceri socoteala celor ce ţi-au greşit. Dar de ce pedeapsă nu suntem vrednici, când puterea sta în mâinile noastre, iar noi ne trădăm mântuirea?

Cum mai putem pretinde să ne asculte Dumnezeu în celelalte rugăciuni ale noastre, când noi înşine nu vrem să avem milă de noi în cele ce suntem stăpâni?

(Sfântul Ioan Gură de Aur – Tâlcuire la Tatăl Nostru)

Iertarea lui Dumnezeu și iertarea aproapelui păstrează echilibrul în lume (Sf. Nicolae Velimirovici)

Tatăl nostru, Carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău; Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi; Şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri;Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin!”

Mai uşor este pentru om să greşească faţă de legile Tale decât să le înţeleagă, Tată. Dar pentru Tine nu-i uşor să ne ierţi greşelile dacă noi nu-i iertăm pe cei care greşesc faţă de noi. Fiindcă Tu ai întemeiat lumea pe măsură şi pe rânduială. Cum ar putea echilibrul acesta să se păstreze în lume dacă ai avea o măsură pentru noi şi alta pentru aproapele nostru, sau dacă ne-ai da pâine în vreme ce noi dăm aproapelui nostru piatră, sau dacă ne-ai ierta păcatele în timp ce noi ne spânzurăm aproapele pentru greşelile sale? Cum s’ar păstra atunci măsura şi rânduiala în lume, Păstrătorule al legii, Tată?

Şi totuşi, Tu ne ierţi mai mult decât putem noi ierta fraţilor noştri. Noi spurcăm pământul în fiecare zi şi în fiecare noapte prin fărădelegile noastre, în timp ce Tu ne cercetezi în fiecare zi cu ochiul neîntunecat al soarelui Tău şi trimiţi în fiecare noapte iertarea Ta cea milostivă prin stele, luminoşii străjeri de la porţile curţii Tale, Împărătescule Tată al nostru!

Tu ne faci de ruşine în fiecare zi, Preamilostive: fiindcă atunci când aşteptăm pedeapsă, ne trimiţi milă; când aşteptăm tunetele Tale, ne trimiţi seară paşnică, şi când aşteptăm întuneric, ne trimiţi strălucirea soarelui. Tu eşti întotdeauna mai presus de păcatele noastre şi întotdeauna eşti măreţ în răbdarea Ta cea tăcută.

Vai de nebunul care crede că Te tulbură cu vorbe hulitoare! El e ca un copil care aruncă supărat un grăunte de nisip în mare, ca să împingă întreaga mare din locul său. Dar marea doar încreţeşte pielea sa pe deasupra şi prin puterea sa uriaşă întărâtă în continuare neputinţa-i copilărească şi supărată.

Iată, toate păcatele noastre sânt de obşte şi sântem cu toţii răspunzători pentru păcatele tuturor. Drept aceea, nu se află pe pământ oameni cu totul drepţi, fiindcă toţi drepţii au de luat asupra lor unele păcate ale păcătoşilor. Greu e să fii om drept fără de prihană, fiindcă nu se află nici un drept care să nu poarte pe umerii săi măcar un păcătos. Dar fă-mă să înţeleg, Tată, cum se face că cu cât mai mult poartă pe umeri dreptul păcate ale păcătoşilor, cu atât este mai drept? Tatăl nostru ceresc, Care trimiţi pâine de dimineaţa până seara copiilor Tăi şi primeşti greşelile lor ca plată, uşurează povara Drept-slăvitorilor şi luminează întunericul păcătoşilor!

Pământul este plin de păcate, dar este plin şi de rugăciuni; el este plin de rugăciunile drepţilor şi de deznădejdea păcătoşilor. Oare nu este deznădejdea începutul rugăciunii?

Tu trebuie să fii biruitor în cele din urmă. Împărăţia Ta se va întemeia pe rugăciunile drepţilor. Voia Ta va ajunge lege pentru toţi oamenii, precum e deja lege pentru îngeri. Şi atunci, de ce ar întârzia Tatăl nostru să ierte păcatele muritorilor, dând astfel pildă de milostivire şi de iertare?

(Sfântul Nicolae Velimirovici – Tâlcuire la rugăciunea “Tatăl Nostru” | Editura Predania)

Post Navigation