Tatăl nostru, Carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău; Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi; Şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin!”
Iartã-ne nouã greselile, datoriile: Îi datorãm totul lui Dumnezeu. Nu existãm decât prin vointa Sa creatoare, prin si pentru Întruparea Sa, care ne deschide cãile desãvârsirii, care ne readuce la El si ne dã harul Sãu. “Creaturile sunt asezate pe cuvântul creator al lui Dumnezeu ca pe un pod de diamant, sub abisul infinitãtii dumnezeiesti, deasupra abisului propriului lor neant”, spunea Filaret al Moscovei.
A ne închide în noi însine, a refuza aceastã relatie care ne dã fiinta, înseamnã a ne lãsa pradã distrugerii si mortii, este nihilismul propriu-zis, mai ales dacã dãm cuvântului latinesc nihil, nimic, etimologia propusã de Pierre Bourtang: ne-hil, ruperea hilului, aceastã legãturã fragilã, dar singura vie, care uneste sãmânta cu pãstaia. Si chiar acolo, poate cã mai ales acolo, înnihil, Dumnezeu cel întrupat, rãstignit, coborât la iad, ne asteaptã pentru a ne ierta datoriile (pãcatele).
Ar trebui sã citãm textele cutremurãtoare ale lui Nicolae Cabasila despre mântuirea din dragoste: el scrie despre Hristos cã vine la noi de bunãvoie, îsi declarã iubirea si implorã iubirea noastrã sã rãspundã la a Sa. În fata unui refuz El nu se retrage si nu se supãrã din cauza jignirii. Respins, El asteaptã la usã. Ca un adevãrat îndrãgostit, El îndurã ocãrile si moare – pentru a învia si a ne învia, odatã ce L-am primit. “Pentru tot binele pe care ni l-a fãcut, Dumnezeu nu ne cere decât iubire, si în schimbul ei ne iartã toate greselile”.
Si Cabasila, el însusi laic, recomandã acelora ce trãiesc în lume, scurte meditatii, un fel de aduceri aminte. Sã ne amintim, în secunda în care facem un pas, pe stradã, cã Dumnezeu existã si cã ne iubeste. Nu exist decât prin Tine, în Tine, iartã-mã cã uit atât de adesea, ajutã-mã sã mã accept ca si creaturã a Ta, ca si cel dintâi dintre pãcãtosi, un pãcãtos iertat, un mãdular neînsemnat si dureros al trupului Tãu, al Bisericii Tale. Ajutã-mã sã mã accept, în aceste limite, pe care le vrei Tu, cu certitudinea cã Tu singur transgresezi orice limitã…
“Doamne, toate sunt în Tine, eu însumi sunt în Tine, primeste-mã”, spune un personaj al lui Dostoievski. Nu pot sã fac un pas, nu numai pe stradã, dar nici în viatã, decât amintindu-mi de iertarea si de milostivirea lui Dumnezeu si de vointa Sa ca eu sã exist, altfel sila de mine însumi si sentimentul suferintei mele m-ar dezintegra în neant – sau mai precis, în iad.
“Iartã-ne nouã greselile”, cãci Tu ne-ai sortit nouã, tuturor oamenilor, sã-Ti devenim fii în Fiul Tãu, în Iisus Hristos. “Iartã-ne pãcatele”, numai acest strigãt ne poate elibera, atât de narcisism cât si de descurajare, aceastã obosealã de a exista, care constituie fãrã îndoialã, în zilele noastre, o formã majorã a pãcatului.
Dar existã o conditie fundamentalã pentru ca sã putem trãi liberi si senini, în harul Dumnezeului nostru, aceea ca si noi sã-i iertãm pe cei care ne-au gresit nouã.
Cum sã nu amintim aici parabola datornicului care nu-si poate plãti datoria (Matei 18, 23-25) – si mai toti suntem astfel de datornici.
Un om datora împãratului o sumã imensã si nu era în stare s-o plãteascã. Avea deci sã fie vândut sclav, el si familia lui. Dar împãratul, cuprins de milã, îi iartã datoria. Odatã scãpat, slujitorul îl întâlneste pe tovarãsul lui, care îi datora o sumã modicã. Îl ia de gât cu cruzime si îl aruncã în închisoare. Stãpânul, înstiintat, îl dã pe mâna chinuitorilor, spunându-i: “Slujitor rãu, ti-am iertat datoria, pentru cã m-ai rugat. Se cuvenea, deci, ca si tu sã ai milã de aproapele tãu, asa cum eu am avut de tine” (Matei 18, 32-33).
Trebuie sã întelegem bine sensul parabolei. Dumnezeu nu-mi iartã greselile pentru cã, la rândul meu, le iert celor care-mi gresesc mie. Nu conditionez eu iertarea lui Dumnezeu. Ci pentru cã Dumnezeu mã iartã, mã readuce la El, mã lasã sã exist liber, în harul sãu, si pentru cã sunt coplesit de recunostintã, de aceea îi eliberez pe ceilalti de egocentrismul meu si-i las si pe ei sã trãiascã în libertatea harului …
Tot timpul asteptãm ceva de la ceilalti. Ei ne datoreazã dragostea, atentia, admiratia lor. Nu celãlalt mã intereseazã, ci satisfactia pe care el mi-o aduce. Materia din care sunt fãcut e vanitate si susceptibilitate. Si cum ceilalti mã dezamãgesc fãrã încetare si nu-si pot plãti datoriile, îi urmãresc cu ranchiuna mea, îmi hrãnesc pasiuni negative la adresa lor, mã pierd într-un hãtis de rãzbunãri greu de definit. Sau, dimpotrivã, cu aerul demnitãtii ofensate, mã retrag în coltul meu, sub masca unei indiferente trufase si îmi plãtesc eu însumi ceea ce altii îmi datoreazã, îmi plãtesc cu monezi false, e cazul s-o spunem.
Din punct de vedere psihologic nu existã scãpare în aceastã lume pecetluitã de moarte. Dar dacã întelegem cã lumea este un mormânt gol, inundat de o luminã venitã din altã parte, dacã întelegem cã Dumnezeu, în Hristos, ne iartã de datoria noastrã fundamentalã, moartea trupeascã si mai ales sufleteascã, atunci nu vom mai avea nevoie de sclavi ca sã ne putem crede noi însine zei.
Vom întelege cã ceilalti nu ne datoreazã nimic. Ceilalti nu îmi apartin. Fiecare dintre ei, ca si Dumnezeu, a cãrui imagine este, rãmâne o persoanã liberã, inaccesibilã, pe care nu as putea s-o stãpânesc decât rãpindu-i libertatea, adicã negând-o, la limitã, ucigând-o. Dar asa cum Dumnezeu cel de nepãtruns mi se reveleazã mie prin harul Sãu, si celãlalt, tot de nepãtruns mi se poate revela tot prin har. Si atunci înteleg cã totul e har, cum scria Bernanos în Jurnalul unui preot de tarã.
Desigur, oamenii au relatii de drept, legea îndepãrteazã de la ei, cel putin la modul superficial, instinctele ucigase, regleazã raporturile exterioare dintre oameni si îi pãzeste de arbitrar. Dar dincolo de asta este numai iertarea, primirea si câteodatã uimirea.
Sfântul, spunea Simeon Noul Teolog, este “sãracul care îsi iubeste fratii”. Sãrac, pentru cã nici el nu-si apartine, ci se naste fãrã încetare din Dumnezeu. De aceea este în stare sã fie aproapele tuturor … Noi nu suntem deloc sfinti. Totusi, în viata de zi cu zi, trebuie sã încercãm, fãrã pizmã, nici masochism, sã respectãm taina celuilalt, singurãtatea lui, relatia lui cu misterul.
Privind din aceastã perspectivã, cu cât îi cunosc pe ceilalti, cu atât îmi sunt mai necunoscuti. Merg cu ei “din început în început, prin începuturi fãrã de sfârsit”. Atunci când promiscuitatea, cenzura, vointa medicalã, pedagogicã sau pur si simplu dornicã sã înteleagã totul, atenueazã alteritatea, e de ajuns sã fi putin atent pentru cã apare un amãnunt incomod, care scapã schematizãrilor crude si atunci distanta se restabileste între mine si celãlalt, dureroasã si beneficã, distanta revelatiei.
Trebuie sã stiu uneori, în rugãciunea tãcutã, sã ajung în acel “punct zero” unde nu îmi mai apartin, unde nu mai exist prin mine însumi, ci numai în Dumnezeu, unde primesc harul de a sti cã ceilalti existã în afara mea, ca si mine, într-o interioritate la fel de profundã, unde sunt, cum spunea Evagrie Ponticul, “despãrtit de toti si unit cu toti”.
(Tatăl nostru – Tâlcuire de Olivier Clement)